Îmi este realmente greu sã vorbesc despre aceastã lecturã şi asta pentru cã din capul locului un lucru e bãtut în cuie: nu mã dau în vânt dupã stilul literar al autorului. Nici povestea nu mi-a trezit prea mare interes, însã acesta ar fi doar un aspect al feed-back-ului personal; pe de altã parte, dincolo de rezonanţa lecturii, sunt conştientã de valoarea acesteia şi o percep drept o monstrã a talentului scriitorului belgian Georges Simenon.

Parcursul povestirii s-a dovedit a fi dezarmant de trist, dezolant. În acelaşi timp m-a frapat nota de realism — autorul izbuteşte sã redea aspecte din viaţa personalã, intimã a protagoniştilor în claritatea aspectelor sale diverse — o claritate tulburãtoare, desprinsã parcã din faptele probate, veridicul dimprejur. Un cuplu de vârstnici, ambii vãduvi din alte cãsãtorii, uniţi mai degrabã din teama de solitudine, ne este prezentat într-o perioadã nefericitã a existenţei lui, de certuri, ranchiunã şi rãzbunare. Intriga o constituie moartea unui motan, animalul de suflet al bãrbatului Emile. Vinovatã de soarta pisicii este inculpatã Marguerite, drept rãzbunare Emile îi atacã papagalul… în cele din urmã cei doi aleg sã nu-şi mai vorbeascã, comunicarea dintre ei realizându-se în continuare prin bileţele. Situaţia ar putea pãrea comicã, însã nici gând ca aceastã lecturã sã descreţeascã frunţile cititorilor. Autorul pãtrunde adânc în tragicul situaţiei în care i-a închipuit pe cei doi bãtrâni, dezvãluindu-ne fãrã menajamente frustãrile acestora, îngâmfarea, nefericirea ba chiar şi absurditatea lor. Cu atât mai rãscolitoare ne par a fi ipostazele intime, sexuale, şi acestea, la rândul lor, lasãnd un gust amar cititorului care, din capul locului, greu şi-ar fi închipuit cã un bãtrân de peste 70 de ani ar mai putea întreţine astfel de acte trupeşti. Însã, în pofida rãzboiului tãcut purtat de cei doi vârstnici, au nevoie unul de celãlalt şi cu atât mai tânguitor devine finalul nuvelei, pe care sper sã îl descoperiţi singuri.
Am spus cã nu e o carte care sã mã fi atras în mod deosebit; asta nu înseamnã cã nu e o carte bunã. Dimpotrivã, calitatea acesteia este o certitudine. Poate, alţi ochi, alt suflet şi altã judecatã vor filtra în alt chip nuvela, a cãrei lecturã o recomand în virtutea şocului ce îl are cititorul care a pãtruns în lumea frapantã şi posomorâtã a lui Emile şi Marguerite, o lume pe cât de deprimantã pe atât de înduioşãtoare.