Într-o lume sufocatã de etichete, ranguri, ierarhii şi statusuri, singurul în faţa cãruia suntem toţi o apã şi-un pãmânt e Dumnezeu. Iar cei care realizeazã lucrarea Sa, interpreţii, mijlocaşii legãturii dintre cer şi pãmânt, pãrinţii, popii, preoţii sau cum vreţi, vehiculeazã o artilerie de formule de adresare ce denotã, din punctul meu de vedere, fudulie, oarece fãţãrnicie, oarece infatuare… “Prea cucerniceµ, “Prea cuvioaseµ, “Prea sfinţiteµ, “Înalt prea sfinţiteµ, “Prea fericiteµ sau “Prea Sfinţia Voastrãµ… Biblia ne-nvaţã sã fim umili în faţa Domnului Dumnezeu. Iar pentru întreg creştinismul Biblia este baza, cartea de cãpãtâi. Aceşti oameni, ce şi-au dedicat viaţa lui Dumnezeu, au citit-o de nenumãrate ori şi-ţi pot reproduce oricând citate consistente dintr-însa, îţi pot explica sensuri, te pot învãţa. De ce permit lumii, atunci, sã li se adreseze astfel, detaşându-se oarecum de toate pãcatele universului mirean, ei, cei “preaînalţiµ, “preacinsitiţiµ şi “preasfinţiţiµ?! Delegaţii Bisericii n-ar trebui, oare, sã dea ei înşişi o lecţie de cucernicie şi supunere, de smerenie şi credinţã, oferindu-ne astfel certitudinea cã Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, deopotrivã, şi nu zace în vârful unui turn imens, iar pân’ la el n-ajungi de-atâta birocraţie preoţeascã? De ce nu suntem toţi fraţi şi toţi luaţi, cum spune cântecul lui Pitiş? De ce atâta autonomie pentru bisericã, de ce limuzine, de ce vile, de ce atâtea pupãturi antiigienice, de ce ditamai babilonul mântuirii noastre?!? Sã mã ierte Dumnezeu, dar cred cã Împãrãţia Sa are un excedent de cãmile…