Trenuri somnoroase pleacã întrebând
Ce-i cu mine-n garã, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din garã şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenã-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fãrã îndoialã, aş pãrea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede cã aş vrea.
Gara mã someazã, iarba nu-mi dã loc,
Pe aeroporturi parcã aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mã simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arãt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mã privesc.

Am cocoaşã-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergãtori de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mã transform în altul fãrã voia lui.

Bat cu pumnu-n masã şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din garã la aeroport,
Un pistol cu apã într-o mânã port.

Pun pistolu-n ceafã la aviator,
Nu crâcni, urmeazã ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau dupã acestea pe acest pãmânt
Sã mã luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Sã vã arãt cã eu sunt eu.

Adrian Pãunescu