Ni se spune în multe feluri – generaţia cu cheia la gât, generaţia de sacrificiu, decreţeii, generaţia în blugi (de contrabandã). Oricum ai lua-o, suntem deosebiţi. Aşa cum au fost ş-alte generaţii înaintea noastrã, precum cele care au prins foametea din anii ‘40, şi cum alte vor mai fi. Fiecare cu drama, traumele ei şi debusolãrile ei. Noi cu-ale noastre. Pãrinţii noştri ne-au învãţat multe. Ne-au crescut dupã modelul “ai carte, ai parteµ. Nu îşi doreau sã ajungem ca ei, muncitori în combinate sau fabrici, şi ne-au trimis la şcoli alese, ca sã ne transformãm în intelectuali, în doctori, profesori, ingineri şi contabili. Pãrinţii aveau sã ne ajute sã prindem o pâine bunã de mâncat, statul avea sã ne dea un apartament, urma sã ne cãsãtorim, sã naştem copii cuminţi şi frumoşi şi sã trãim astfel sub umbrela ruptã şi îngustã a comunismului. Nu a durat mult şi au aruncat la gunoi umbrela, cu profund dispreţ, înainte, însã, de a avea una nouã. Şi uite aşa, am rãmas… plouaţi. Noi suntem ãia care am depãnat şi numãrat anii profeţiei lui Brucan, mai ceva ca pe mãtãnii, în aşteptarea umbrelei salvatoare. Dar n-a fost sã ni se-arate. A trebuit sã acceptãm din mers cã dacã ai carte, nu implicã sã ai şi parte. Cã dacã furi un ou, eşti bou, iar dacã nu furi, eşti viţel. A trebuit sã ne obişnuim cu ideea cã statul nu ne va da casã, cum au primit pãrinţii sau fraţii mai mari, şi cã trebuie sã ne cumpãrãm singuri una. Pânã sã ne dezmeticim însã, bancnotele muncite sau transformat în monede minuscule în palmã, cât sã luãm o pâine cu ele şi sã supravieţuim. Şi atât. Tot plouaţi am rãmas, şi tot plouã. Câţiva bãieţi deştepţi au rupt ce-au putut din umbrela veche, iar acum stau grupaţi sub bucãţi mari de pânzã, fãrã sã le pese dacã plouã mãrunt sau în torente. Calicii ar rupe şi hainele de pe noi, doar sã-şi îmbunãtãţeascã umbrelele lor exclusiviste. Pe care le folosesc doar la nevoie, fiindcã ei, oricum, au casã. Ei au tipografiile de bani, noi avem cele din urmã monede. Dar le strângem, le adunãm, le chibzuim şi le preţuim, monedele noastre, cu monedele lor, ş-apoi iar ale noastre – pentru un colţ blestemat de umbrelã. Şi tot plouã. Mãcar de-am mântui şi noi ceva, dacã tot a fost sã fim şi sã rãmânem. Altminteri, dacã tot plouã, sã vinã cu potop!