“-     Spune-mi, Con, i se adresã Clifford în timp ce-şi aprindea pipa, dupã cafea. Ţie îţi pasã câtuşi de puţin dacã eşti nemuritoare sau nu?
–      Nu-i o problemã care sã-mi stârneascã interesul, rãspunse ea.
–      Ha! Fãcu el pe un ton tãrãgãnat. Nu, nu cred cã e. E una din problemele mele. Dar vrei sã spui cã într-adevãr nu-ţi pasã dacã eşti nemuritoare sau nu?
–      Nu ştiu la ce nemurire te referi.
–      Ba ştii! Dacã sufletul tãu, sau eul tãu, sau ce e esenţial în tine, spune-i cum îţi place, va atinge o stare — mã rog — perfectã, dacã vrei. Şi fiind perfectã, înseamnã cã are o viaţã a ei proprie, eternã.
Constance îşi lãsã deoparte lucrul de mânã şi îl privi cu seriozitate.
–      Ştiu eu? Spuse ea cu şovãialã. Trebuie sã mãrturisesc cã nu mã prea intereseazã o nemurire-tãrãgãnatã-la-infinit.
–      Dar când o fi sã mori? Toţi trebuie sã murim.
–      Ştiu. Dar când o fi sã mor… se încruntã. Sper cã o sã am destulã credinţã încât… sã las totul în mâinile Domnului.
–      Ah! Şi deci nu-ţi pasã ce o sã se întâmple cu tine dupã aceea?
–      Nu prea mult. Ceea ce m-a adus pe lume o sã mã şi strângã de pe lume. Un prunc, înainte de a se naşte, ştie cã o sã se nascã, dar se mulţumeşte cu atât. Nu ştie nici ce înseamnã a te naşte, nici în ce constã naşterea, nimic. În ce mã priveşte, la fel se întâmplã şi cu moartea. Ştiu cã voi muri şi voi dispãrea de pe lume. Unde, cum, când, de ce, nu am idee, şi nici nu ştiu cum sã-mi formez o idee. Aşa cã nu mã sinchisesc, cum nu se sinchiseşte un prunc nenãscut.
–      Ideile lui Platon şi paradisul şi toate lucrurile astea nu înseamnã nimic pentru tine?
–      Imagini! Simple imagini. Ca o galerie de tablouri. Eu sunt privitorul, nu sunt în tablou. Dacã aş încerca sã mã integrez în tablou, n-ar fi decât o strãdanie zadarnicã. Nu! Faţã de Paradis şi de Platon şi de ideile de genul ãsta simt ceea ce simt când mã aflu la Galeria Naţionalã sau la Galeriile Uffizi. Mã uit la ceva frumos, sau foarte frumos, dar lumea adevãratã e afarã şi viaţa mea se desfãşoarã în lumea de afarã.
Clifford pupãi din pipã.
–    Vrei sã spui, stãrui el, cã pentru tine nu existã nimic care sã fie mai important decât orice altceva? Decât domnişoara Bentley, de exemplu?
–    Când domnişoara Bentley se agitã sã-mi aducã un cuţit de uns untul nu mã intereseazã. Dar când roşeşte şi o clipã aratã ca o copilã timidã… asta mã intereseazã la fel de mult ca Platon sau Tiţian.
–    Serios? întrebã el uimit. De ce?
Urmã o tãcere. Constance nu ştia ce sã-i rãspundã. Dar simţea cã trebuie sã clarifice lucrurile cu Clifford; sã-şi afirme propriul ei gen de imortalitate; nu sã se lase confiscatã de ideea lui.
–     Nemurirea poate însemna orice din ceea ce cunoaştem. Poate fi, uneori, ceva ce simţim.
–     Şi pe care nu-l putem simţi atâta vreme cât n-am murit?
–     De ce?… se opri miratã. Cred cã asta-i o stupiditate. Dacã nu simt acum cã sunt nemuritoare, dupã aceea la ce-mi mai serveşte? Prima datã când am simţit realmente ceva în faţa unui tablou de Tiţian — eu gãseam cã toate femeile lui goale sunt stupide şi plictisitoare — dar în ziua în care am simţit deodatã în tot trupul meu farmecul frumuseţii, frumuseţea cãrnii — atunci mi-am spus singurã, foarte clar: aceasta este nemurirea cãrnii.”