Întotdeauna m-a impresionat mai mult apusul. La fel de mult prefer toamna, galbenã, arãmie şi nostalgicã. Iar acum este înspãimântãtor de mult rãsãrit, cu anticipaţii de prea mult verde crud, de prea multã sevã, de prea multã viaţã. De prea mult soare, de mult vacarm, de insolaţii şi topiri, contopiri şi vânt sec, ori ploi în rafale. Eu îmi vreau toamna mea, liniştitã şi predictibilã. Premature doruri, ştiu, dar mi-e dor de indecenţa copacilor despuiaţi de frunze, de soarele mângâietor de la amiazã, arãmiu şi el, în ton cu haina codrilor îmbrãcaţi cu patina superlativului, în toamnã purã. Mi-e dor de mirosul acela de moarte dulce, de conştienţa ultimelor clipe, de lenta desfrunzire, de miracolul ultimelor izbucniri ale vegetaţiei inconştiente, de bobocii trandafirii care-şi închipuie cã toamna-i primãvara lor. Apoi mor brumaţi, fãrã a putrezi însã, rãmânând în bãtaia viscolului, gerului şi-a zãpezii, moaşte tomnatice ale speranţelor târzii. La apus, gândul se duce spre ce-a fost, iar noaptea-i umbrã toatã. La fel şi toamna, serafica toamnã, îşi poartã cu apãsare aleanurile spre târziu şi infinit, spre moarte albã, spre sfârşit… Şi le poartã în paşi de dans, în piruete largi, în tornade arãmii, brune, castanii şi roşcate, pe muzica retro a vântului şi în lumina reflectorului principal, soarele, amorezul înverşunat al orelor de-amiazã… Hai, toamnã, hai cu pustiirea ta, cu potopul şi nãpasta ta, vino şi danseazã-mi în culori ş-adieri, cu iluzorii speranţe, desfrunzindu-mi gândul, tâmpla, ochiul, visul… Vino, toamna mea.

Sursa foto