Sunt genul ãla de om care mai citeşte din când în când. Ok, recunosc, insuficient. Rectific. Cu ¥Iµ mare. Însã atunci când îmi dedic timpul lecturii, pretind calitate, pricepere, informaţie, alteori emoţie şi întotdeauna, dar întotdeauna, cu menţiunea cã faptul în sine n-ar trebui amintit, ci subînţeles — corectitudine gramaticalã. Aşadar, uneori citesc, alteori ascult şi privesc, în acelaşi scop egoist — de a înţelege şi învãţa. E drept, mãrturisesc din nou, sunt avidã dupã propria-mi consternare în faţa valorii, talentului altora. Absorb tot ceea ce mã dã pe spate şi caut, caut neîncetat. Fireşte, şi în presa scrisã. Aici, desfãţul mi-l aflu în articolele marilor editorialişti naţionali, gloatã nesecãtuitã de talent şi pe care s-o ţinã Domnul sub auspiciul inspiraţiei la nesfârşit. Se întâmplã însã sã nimeresc, cum astãzi am pãţit, articole publicate dar neşlefuite (sper), al cãror subiecte de mare potenţial au fost executate cu arma nepriceperii, au fost terfelite cu crase erori gramaticale şi, colac peste pupãzã, au fost promovate cu litere de-o şchioapã — capcanã nefastã în care însãmi m-am prãbuşit preţ de câteva minute. A nu se înţelege greşit — nu dau cu piatra, ci constat. În urmã cu zeci de ani, jurnaliştii erau care mai de care. În urmã cu zeci de ani, jurnaliştii se bãteau în arta condeiului, erau artişti ai cuvintelor, erau stãpânii acestora. Acum e la modã sã fii jurnalist, iar moda a prins şi prinde. Nu e uliţã fãrã reporterul ei, nu e stradã fãrã gazetar. Toţi scriu, puţini înţeleg. Toţi scriu, dar şi mai puţini meritã. Repet, nu arunc cu piatra. Eu mi-am primit lecţia, nu-s ziarista uliţei, pentru cã nu pot fi, n-am înţeles, n-am învãţat. Dar alţii, unii c-o treaptã-n faţã, unii cu cinci mai jos, cu zece sau cincizeci, nu renunţã şi scriu, şi vorbesc, şi adunã pagini întregi de ziar, cu nulitãţi, prozaisme şi truisme de toatã jena pe banii noştri, pe timpul nostru, pe lecţia şi informaţia noastrã. Şi mã întreb, retoric, ca de obicei, putem schimba ceva? Putem protesta cumva în faţa prostiei însãşi, astfel încât, încetişor dar sigur, sã se retragã definitiv din prim plan, sã elibereze orizontul şi aşa sufocat de atâtea neajunsuri? E o chestiune de maxim interes naţional, o urgenţã, un cod roşu, dacã vreţi, al spiritului şi culturii noastre colective. Vreau sã citesc un ziar care sã fie genial pânã la ultima paginã, şi cu astfel de publicaţii sã fie burduşite toate chioşcurile. Şi se poate, fiindcã fiecare uliţã, fiecare stradã, îşi are cronicarul sãu veritabil.