Se ia o zi nasoalã de tot şi se transformã în muzã. Se ascultã muzicã tristã, se bea un pahar de vin. Se stã leşinat în scaun, cu ochii beliţi în neant, într-un punct fix, inexistent. Câteva minute. Apoi se aprinde o ţigarã, se fumeazã lent, oarecum în silã, se stinge cu-n gest forţat, apãsat. Apoi se revine la poziţia de leşinãturã din scaun. Acelaşi punct fix, inexistent. Se ofteazã de câteva ori, apoi se schimbã poziţia, nu mult, se alege altã piesã, dar tot de inimã albastrã. Instinctiv, se stã cu mîinile atârnând şi cu privirea-n monitor. Se ascultã. Din nou, se ofteazã. Se mediteazã la nemurirea sufletului, condiţia tragicã a omului, la singurãtate, la ce-ar fi fost sã fie, la ce va fi, la neputinţã. Se mai aprinde o ţigarã. Şi aceasta, tot în silã, prin urmare va fi stinsã pe la jumãtate. Se lasã gândurile sã boceascã aiuritic, iar corpul s-atârne în scaun. Dupã un anume timp, se mişcã. Apoi se scrie şi-n final se citeşte. Cã e nasol de tot sã n-ai.