Care este personajul negativ — narcisistul sau cel slab, dependent, cel ce se-agaţã de altul pentru a fi el însuşi? Care este mai vinovat — cel care crede prosteşte în sine şi are încrederea oarbã ca e bine cum e, sau cel care ţine morţiş sã se modeleze dupã celãlalt, şi implicit sã-l modifice pe primul, pânã ajunge la echilibrul râvnit de el? Care este cel rãu — cel cãruia nu-i pasã şi nu vrea, cel indiferent, ori cel care nu acceptã voinţa primului şi, mai mult, îl acuzã de propriul eşec, fãcându-l responsabil pentru tot ce este regretabil, dureros, neplãcut? Ce vinã a avut Narcis cã toţi îl iubeau orbeşte ş-apoi îşi luau viaţa pentru acesta? De ce e Narcis personaj negativ, de ce a a fost pedepsit pentru slãbiciunea celorlalţi, când el nu dorea nimic mai mult decât sã se iubeascã pe sine liber, intens, idolatrizându-şi chipul, felul, existenţa? De ce sã fie el responsabil pentru necazul celor care l-au râvnit dar nu l-au avut, ş-apoi în nemernicia lor au vrut rãzbunare, preferând ca adoratul sã moarã, fiindcã nu li s-a oferit în toatã splendoarea sa? De ce iubirea de sine, în forma sa culminantã, este-un pãcat, defect, un neajuns şi este condamnatã, ba chiar asociatã cu o preocupare patologicã faţã de sine? Are Narcis vreo vinã pentru cã nimfa Echo a ales sã moarã, dupã ce “egoistul” s-a îndepãrtat de ea, nefiind înduioşat de dragostea ei? De ce ¥narcisismulµ implicã exagerare, prea mult, o anomalie, boalã? De ce ¥narcisismulµ nu este interpretat drept virtute, fiindcã implicã nimic mai mult decât iubire? Şi-atunci, cine e cu adevãrat mai narcisist (în sensul general acceptat al cuvântului), cel care se iubeşte pe sine, sau cel care se vrea iubit de altul?!