Simt nevoia sã vã împãrtãşesc o poveste tristã şi adevãratã. Astãzi am fost la înmormântarea mamei cuiva drag mie. A fost o zi rãvãşitoare, o pildã pentru mine, un exemplu pentru toţi. Este o poveste despre o familie cu mamã şi tatã, cu doi bãieţi frumoşi, dar greu încercatã de soartã, prea greu încercatã. Mama şi-a aflat sfârşitul devoratã de cancer iar tatãl, un om care în urmã cu câteva luni de zile era sãnãtos tun, din pricina necazului, stresului, a fãcut atac cerebral, şi-a pierdut memoria, iar acum este amnezic şi cu mintea unui prunc de nici patru ani. În ultima vreme şi-a recãpãtat cât de cât abilitatea de a merge la baie pentru nevoi fiziologice, însã scutecul de adult este indispensabil. De aceşti doi bolnavi s-au îngrijit bãieţii, luaţi pe sus de toate rãsturnãrile de situaţie, mai întâi de vestea iminenţei morţii celei care le-a dat viaţã, mai apoi de necazul tatãlui, cel care din stâlpul familiei a ajuns un copil neajutorat, un pericol pentru el însuşi, un vârstnic debil care se bucurã enorm pentru orice bomboanã primitã şi care nu realizeazã dacã este îmbrãcat ori ba. În timpul înmormântãrii, tatãl a fost agitat. Nu era conştient de ce se petrece şi era obsedat de ideea cã e gol puşcã (deşi, evident, nu era),  şi cã trebuie sã fie îmbrãcat. N-a închis un ochi toatã noaptea dinainte şi a fost foarte greu de stãpânit. Bãieţii oscilau între rolul de gazde, de fii îndoliaţi şi de protectori ai tatãlui. Din cauza oboselii însã, tatãl devenise agresiv şi parcã-l vãd pe mezinul casei, ţintuindu-şi tatãl de un perete, într-o îmbrãţişare forţatã, doar pentru a-l proteja de gesturi imprudente, de soarele infernal, de el însuşi. Cu braţele încordate împrejurul tatãlui şi cu capul aşezat cu duioşie pe umãrul acestuia, bãiatul şoptea printre lacrimi “hai, tatããã, stai liniştit, tatã…! Tatã, te implor, tatã!”. Şi trebuia sã-şi plângã mama din sicriu, şi trebuia sã fie puternic pentru tatã. Dupã ce deasupra mamei s-a aşezat capacul iar oamenii trebuiau sã porneascã pe ultimul drum al regretatei, fiul cel mare şi-a cãutat cu disperare tatãl, pentru a-l convinge sã vinã şi el la groapã. Parcã îl vãd şi pe acesta, cu mâinile deschise larg şi neputincioase, strigând printre lacrimi, “Hai, tatããã! Tatããã, hai!”. Dar tatãl nu putea veni gol puşcã cum se credea, iar fiul cel mare plângea cu toatã fiinţa, cerând îndurare, cu neputinţã, cu durere, cu cele mai grele lacrimi din câte existã. Cei pentru care plâng acum sunt bãieţii ãştia. I-am privit îmbrãţişându-se în lacrimi şi cu dragoste, îndureraţi dar indestructibili. Ce nopţi au îndurat ei, cu mama muribundã şi tatãl bolnav în casã, la ce încercare supraomeneascã i-a condamnat destinul. Şi câtã putere le-a fost hãrãzitã, doar ca sã fie puternici şi, mai apoi, puternic loviţi de soartã. Cine suntem noi pe lângã aceşti tineri? Ce necazuri de macinã pe noi de ne vãitãm într-atât şi bocim neajunsuri mãrunte? Cã n-avem chef, cã n-avem bani, cã nu ne place? Suntem proşti şi fericiţi dar nu conştientizãm. Am vãzut şi eu astãzi ce înseamnã cu adevãrat devoţiunea. Şi iubirea. Şi durerea. Şi necazul. Atât de trist, atât de adevãrat, atât de nedrept. Totul. Ideea e cã trebuie sã fim puternici, ca cei doi. Zãu cã nu ştiu unde a ajuns sufletul rãposatei. Nici ce se va întâmpla cu tatãl senil. Ştiu doar cã cei doi copii copleşiţi de tot rãul sunt doi supereroi în care cred. Şi mai ştiu cã dacã chiar existã un rai, pe undeva, lacrimile lor au izvorât dintr-însul. Cât despre mine, sunt şi mai micã acum. Mult mai micã. Altfel. Cât un suflet plin şi emotiv, şi impresionat. Şi cât un copil, de astãzi mai cuminte.