Bunicã-mea a fost o moldoveancã pur sânge. Femeie frumoasã la viaţa ei, cu trup bine fãcut, piele albã, ochi albaştri şi pãtrunzãtori, pãr blond închis şi lung, adunat în coc. N-am moştenit, spre ghinionul meu, nici una dintre trãsãturile ei fizice. Dar, chiar aşa nenoroc, nici mãcar una. Sorã-mea, mai norocitã decât mine în privinţa zestrei genetice, şi acum se prãpãdeşte de râs când îşi aminteste reacţia bunicii când m-a vãzut întâia oarã în maternitate: neagrã tuci, slabã ca un children subnutrit de african… “Bãi, ãştia au încurcat copilul!” N-a fost sã fie, sau poate invers: chiar aşa a fost sã fie, sã fiu eu nepoata cea micã şi urâtã a bunicii cu sorginte şi falã moldoveneascã. Un pui de bogdaproste, speriat de viaţã şi de bombe, urlând din toţi rãrunchii dupã ajutor, dragoste necondiţionatã şi-o ţâţã cu lapte.

Şi-am crescut, cu bunica lângã mine. Cât am fost micã, n-am iubit-o foarte mult. Respectiv, n-au prea fost scene din alea ca-n filme, cu bunici care fac jogging şi se joacã cu nepoţeii în parc. Au fost dintr-altele, mai degrabã sonore, pe fondul unor conflicte domestice spontane şi scurte, sfârşite cu veselã spartã sau scaune în cap, cu urlãturi şi blesteme şi dumnezei şi toate cele. Care mai apoi se potoleau de la sine, şi totul revenea la normal, la starea de bine. Ţin minte ce importantã era mâncarea. Şi mai ales, ora prânzului… Dacã nu era post şi nu era carne, bunica mea cea ipohondrã cãdea la boalã. Reminiscenţe ale foametei din anii ‘40.

Pe cum am crescut am prins tot mai mult, şi mai mult drag de dânsa. În special dupã ce a rãmas vãduvã şi bunicul meu, cel care-a sedus-o în doi timpi şi trei mişcãri, cel care a îmbrãcat-o din magazinul de blãnuri “Trei pãduchi” şi a hrãnit-o în restaurantul “La cãţeaua leşinatã”, a trecut în lumea celor drepţi dupã chinul unei tuberculoze pãcãtoase. Aş putea spune cã ne-am împrietenit în timp. Ca şi cum bunica a aşteptat sã cresc, sã am alte nevoi şi emoţii, iar ea a zãbovit acolo, înarmatã cu poveţe, rãbdare, sfaturi şi sprijin pentru tânãra fatã care-aveam sã devin. “Mãnânci un sac de sare cu un om şi tot nu îl cunoşti…” Cred cã vorba asta a repetat-o în diverse contexte de sute de ori. Şi la aceastã zicalã se rezuma, poate, toatã filosofia ei de viaţã, mai ales dacã o asociez cu cealaltã povaţã: “Sã nu dai nimic din inima ta nimãnui, niciodatã” (referindu-se la secrete). Iar eu încă dau totul.

Bunica fãcea parte din corul bisericii. Ţinea posturile creştine, cunoştea rânduielile bisericeşti, toate astea. Şi era mândrã. Adicã nu aşa adusã de spate cum am ajuns eu, ci ţeapãnã, cu fruntea sus şi cu pieptu’nainte. Duminica se gãtea pentru bisericã de parcã mergea la mãritat. Se dãdea cu roşu intens pe buze, îşi îngroşa sprâncenele cu dermatograf negru, pãrul şi-l pieptãna cu nu ştiu ce fierturã de frunze de nuc, îşi potrivea pe cap batic mare sau tot felul de pãlãrii, în care mai îndesa şi bucãţi de ziar mototolit, ca sã parã cocul mai mare. Cu poşeta pe umãr, întreba de fiecare datã când ieşea pe poartã “Cum arãt?”. Bine, rãspundeam standard, chiar dacã sesizam vreo nepotrivire între sacoul cu imprimeuri tropicale, fusta sobrã în pliuri, ciorapii albi şi pantofii… roz. “Dac-oi muri, continua ea, sã mã faceţi frumoasã! Atât vã cer!” şi pornea mândrã, spre bisericã.

Când am început sã le scot peri albi alor mei cu derapajele adolescentine, bunica a fost acolo pentru mine. La fel şi dupã prima experienţã amoroasã, la bine şi la greu. Chestia e cã bunica nu mã judeca, nu cãuta sã mã îndrume spre nimic ci doar sã îmi ofere sprijin necondiţionat. Dupã vreo câteva preinfarcturi, atacuri cerebrale şi paralizii temporare, a murit aşa cum nu am crezut cã e posibil sã mori decât în poveşti. Liniştit, în somn, aproape zâmbind. Întineritã, frumoasã. Bunicuţa mea. Acum, cã nu mai e, am urcat-o şi mai sus pe piedestal. Nu artificial, ci pentru cã am învãţat, am înţeles, am trãit, am adunat şi eu mai multe. Şi, curios, o simt mai aproape, şi tot mai aproape, cu cât mã îndepãrtez de ea. Ca şi cum ar fi un înger, ceva de genul. Care înţelege când spun cã mi-e drag sau ba sã fac un anume lucru.

Bunica mã iscodea direct în suflet.

Cred cã ar fi cazul sã trec pe la cimitir, nu pentru cã ea ar fi acolo, ci pentru cã moldovenii ãştia-s fãloşi cu spume, iar bunicã-mea face zarvã-n raiul ei, cum cã n-am curãţat de mult bãlãriile. E drept, bunico, n-am aprins nici lumânare, dar am dat bani la cerşetori. Nu se pune?! La faza asta, cred cã mi-ar plesni una dupã ceafã. Sau nu, cã am crescut. Mai bine  m-ar plesni direct în suflet, sã plâng din nou ca un copil, nu de ruşine, ci doar de greu şi dor.

Va veni şi ziua, ştiu. Care nu va mai fi zi.