(Un text redescoperit într-un sertar dosnic din calculator)

“Ceas. Un dispozitiv cu mare valoare moralã pentru om, potolindu-i îngrijorarea pentru viitor prin faptul cã îi reaminteşte ce mult timp îi rãmâne.µ Ambrose Bierce

Dacã ar fi sã stãm şi sã judecãm societatea actualã, desi e la fel de valabil si pentru cele trecute, se poate spune liniştit cã trãim într-o lume guvernatã tot mai acut de simboluri şi cifre. Dar parcã prezentul e mai pregnant încãrcat de ele, de necesitatea sau ambiguitatea lor. Ne lovim de ele la orice pas, în viaţa de zi cu zi, în diferite forme şi cu diferite ocazii. Despre simboluri trecute ori prezente s-ar putea spune multe – bune şi rele, dar ar fi o retoricã lungã şi inutilã. Unul dintre cele mai vechi simboluri ale timpului este ceasul, în diferitele sale ipostaze exprimate de societãţile existente de-a lungul timpului: cadran solar, obelisc, clepsidrã, orologiu, ceas de buzunar sau ceas de mânã şi lista ar fi mult mai lungã. Un istoric al ceasurilor (credeţi-mã cã nu intuiam cât poate fi de interesant) se gãseşte detaliat pe internet, care abundã în mii de articole (din care ar fi de prisos sã reproduc) despre acest instrument atât de necesar, care în fapt şi în fond este un simbol al timpului şi, mai nou, respectiv de câteva sute de ani, un simbol social cu o simbolisticã aparte.
Spun un simbol social pentru cã încã de la începuturile sale, într-o formã cât de cât asemãnãtoare cu felul în care aratã azi majoritatea ceasurilor, acesta a fost un accesoriu, sau instrument stilizat, personalizat care spunea multe sau chiar totul despre posesorul sãu. Evident, primele ceasuri de buzunar nu erau accesibile oricui şi cel mai adesea erau adevãrate bijuterii îndelung lucrate în aur sau argint. Şi probabil cã nu sunt singura care are întipãritã în memorie imaginea clasicã şi uşor snoabã a domnilor cu monoclu, cu joben şi frac, care tacticos îşi consultã ceasul din vestã. O imagine idilicã poate, a unor timpuri mai molcome, mai liniştite în comparaţie cu ritmul tumultuos al vieţii de azi.
Producţia în masã a ceasurilor, inevitabilã societãţii moderne, a adus cu sine posibilitatea de control a timpului pentru mase mari de oameni, scãzând calitatea acestora în dauna cantitãţii şi adãugând tot mai puternic accentul de bun de consum comun. Deşi multã lume a crezut cã vremea ceasurilor a trecut, odatã cu invazia telefoanelor mobile în viaţa fiecãruia, lucrurile nu s-au întâmplat ca atare, ci au reintrat pe un fãgas normal, prin reinventarea în permanenţã a ceasurilor şi prin focusarea pe anumite categorii sociale. Astfel, ceasul modern, cu un design futurist cel mai adesea si cu multiple alte funcţiuni, a captat şi atenţia noilor generaţii, reocupându-şi locul de instrument-accesoriu.
Încet, încet, ceasul a devenit cel mai evident simbol pentru a exprima “a good lifeµ, dar în societatea actualã el nu mai este singurul simbol personal care exprimã acest lucru, fiind la concurenţã directã cu multe alte accesorii: bijuterii, genţi, poşete, pantofi, ochelari, parfumuri, telefoane, dar mai ales cu automobilul. Cu toatã concurenţa acestor bunuri, valoarea sa de simbol al celor rasaţi se pãstreazã intactã, branduri cu renume împrumutându-şi numele ceasurilor. Aproape oricare personalitate publicã doreşte, pentru a fi de bon ton, sã afişeze un ceas de marcã, la fel cum mulţi dintre oamenii potenţi financiar le colecţioneazã. De fapt, ei afişeazã şi colecţioneazã simboluri ale timpului şi, mai nou, ale statusului social, exprimat într-o formã elegantã şi inefabilã, cãci ceasul va rãmâne în permanenţã, un simbol al bogãţiei, al rafinamentului, al bunului gust şi, evident, o operã de artã.