Par genul ãla de om aflat, cel puţin demagogic, sau mai blând formulat — teoretic, în cãutarea sensului vieţii. Practic şi evident, nu sunt. Ideativ, da. În viaţã realã caut sã ating obiectivele tuturor, scopurile acelea comune, cum cã sã ai bani sã trãieşti, sã îţi plãteşti utilitãţi şi nevoi primare. Obiective de subzistenţã. Mai apoi, proiectez tot asupra aceloraşi obiective nuanţe mai subtile, de candoare, concretizate în ambient, culori, miresme, obiecte şi îndeletniciri de preţ şi dragi. Atât cât mi-e dat sã pot. Dincolo toate acestea, comunic îngreunat, dezorganizat, tardiv, haotic cu oamenii pe care voit i-am ţinut legaţi de mine. Puţini dar valoroşi. Iar când rãmân doar eu şi toate acestea dispar, când toate se-ndepãrteazã şi rãmân în gol, atunci şi doar atunci, mã întreb încotro şi de ce. Nu e o întrebare aducãtoare de bine şi confort, e o sforţare intimã şi aparent inutilã, cãci în fiecare a doua clipã nu sensul ci obiectivele mãrunte se cer împlinite. Şi de fiecare datã întrebarea mã scufundã în mine şi scormoneşte dupã credinţa în ceva, ca şi cum aş bâjbâi prin întuneric dupã un fascicul luminos; şi rãscoleşte, şi acutizeazã pânã ce un fapt mãrunt secţioneazã cãutarea lãuntricã, readucându-mã în realitatea comunã, fãrã rãspuns. Uneori mã întreb, ce m-aş face dacã aş afla… sensul? L-aş urma întocmai? Oare nu e mai indicat astfel, sã fiu într-o continuã cercetare a lui, scrutând orizonturi largi de jur împrejur, cãutând cu ardoare indefinibilul… decât sã trag oblonul peste cer, lãsând doar un ochean de luminã tangibilã spre care sã tind? Aşadar, dincolo de subzistenţã şi de faptul cã vrem binele copiilor noştri, cã vrem sãnãtate, bani, realizare profesionalã, confort şi binele lumii în general… are cineva un alt sens în viaţã? Sau, mai important… îl mai cautã cineva?!
20 Comments
Fainã piesa asta, veche 😀
De cãutat, cãutãm toatã viaţa, sperãm toatã viaţa, nu doar pentru copii, ci şi pentru noi, pentru liniştea sufleteascã, cãutãm siguranţa zilei de mâine. Cand ai un copil, deobicei, nevoia ta siguranţã o proiectezi asupra copilului.
Cred. Poate mã înşel. Da, ştiu, întotdeauna am fost nesigur. 😀
Nevoia de siguranta proprie sau proiectata asupra copilului e tot un obiectiv, perpetuu, e drept. rel="nofollow">High hopes…
Draga mea, cred cã nu e zi în care sã nu mã întreb care e scopul meu pe pãmânt ºi ce-o fi fost în mintea mea când, înainte de actuala reîncarnare, am ales sã mã nasc în aceastã perioadã, în aceastã þarã ºi sã-mi duc traiul în Valea Jiului?!:)) Probabil cã rãspunsul îl voi afla dupã ce voi da colþul ºi, la Marea Înfãþiºare, voi face un salt din dimensiunea a patra într-a ºaptea, gândind cã tot chinul a meritat.
ªi acum, dupã ce te-ai îngrozit total, sã te dumiresc: din astea citesc eu în ultima perioadã, de asta mi-s aºa profundã.:))
Cudi dragã… tu nu ºtii care-i scopul tãu? Nici eu! Suntem douã ameþite, speriate în faþa tãvãlugului numit viaþã, de asta ne ºi suportãm de vreo opt ani:)). Dar zi de zi mai facem un pas, încã unul ºi încã unul… Cãtre ce? Habar n-am. Sper doar cã spre o lume în care nu existã cretini, maneliºti, dobitoci, mincinoºi, rãutãþi, ci numai cãrþi ºi pisici.:)
Aveam vreo 8 ani când am gãsit un porumbel rãnit. L-am îngrijit sãptãmâni întregi în camera mea, pânã când şi-a vindecat aripile. Venise şi ziua cea mare, când pe câmpul din faţa casei i-am redat libertatea. A zburat la joasã înãlţime vreo 15 metri şi a aterizat în iarbã obosit. În câteva secunde o pisicã a ţâşnit deasupra lui şi l-a sfâşiat. De atunci sunt strãinã de feline… Ţi-am mai povestit eu treaba asta adânc înrãdãcinatã în mintea mea de copil, dar am simţit nevoia s-o fac cunoscutã şi celorlalţi cititori, fiindcã mi-e oarecum incomoda asocierea pe aceeaşi paginã a ideii de sens în viaţã şi cea de pisica, dat fiind contextul. În altã ordine de idei (haoticã, cum altfel), sã revenim la dimensiunile a patra şi a şaptea… Ce cãrţi citeşti femeie?
Aºa am pãþit ºi eu cu vrabia ce-mi intrase în casã sãptãmâna trecutã. M-am chinuit s-o prind înaintea pisicii, i-am redat libertatea, iar cinci secunde mai târziu a mâncat-o un câine. Acum ce sã fac? Sã urãsc toatã rasa caninã de pe lume? Nu, e selecþie naturalã. Legea firii e mai sãnãtoasã decât cea a oamenilor uneori. Cã m-a apucat plânsul dupã vrabie, asta e partea a doua, sunt eu µprea sâmþâtoareµ, cum îmi spunea cineva.
De citit am recitit Cinamar, Osho ºi alþi autori cãrora nici nu le pot scrie ori pronunþa numele. Cert e cã toþi, deºi sunt dispersaþi în pãrþi diferite ale lumii, zic aceleaºi lucruri. ªi nu cred cã s-au plagiat unul pe altul.:)
Glumesc, Ana. Stii bine ca apreciez orice inclinatie spre spiritualitate si nu o mai ramane mult timp pana ce si eu, probabil, o sa iau pe Osho la bani marunti.
Ai lovit sub centura cu piesa din comentariu. Ma face sa plang…
Frate, cum ne-or adunat pe toţi?! :p
Sunã ciudat, dar mã bucurã ideea cã te sensibilizeazã. E deosebit sã vezi, sa crezi cã un simplu gest, cuvânt, idee provoacã emoţie.
Cine mai cautã sensul când a ajuns la bani? Practic pentru majoritatea oamenilor banii sunt obiectivul vieţii şi totodatã sensul ei. La mine nu e chiar aşa.
Diferenta dintre “majoritate” si “unanimitate”, cat de mica si infima ar parea, defineste optimismul nostru. Adica al celora care probeaza fel si fel de intrebari si raspunsuri, in afara obiectivelor (banilor) si in cautarea sensului.
Am impresia ca o sa stric armonia de aici, dar…
In principal, cei care cauta sensul ala abstract si ocult sunt cei care nu au de rezolvat problemele vietii de zi cu zi.
Iar banii… nu aduc fericirea si toti vrem sa spunem ca e o superficialitate sa cauti banii, ca asa da bine, nu?
Adevarul e ca e usor sa fii fericit(a) cand ai bani si iti permiti o surpriza, o placere, un rasfat; iar in lipsa banilor… cere multa creativitate, cere reducerea standardelor si a asteptarilor, ca si multe renuntari pentru a putea fi si ramane fericit(a).
Vrea cineva sa argumenteze contra?
Al doilea paragraf e lipsit de fundament, fiindca si situatia de a fi coplesit de solutionarea diverselor probleme de zi cu zi te indreapta inevitabil spre interogatii si framantari gen: “Cu ce rost?”, “De ce?”, “Incotro?”.
Cu siguranta banii aduc fericirea, insa una mai superficiala. O stare de bine, de lux, de confort, de implinire materiala, o fericire superficiala. Adevarata fericire e straina de prezenta sau lipsa banilor, nu e parvenita, altfel toate tinerele sarace s-ar marita cu bosorogi milionari si ar fi modele sentimentale si revelatoare ale fericirii.
Pe un fundal precar, spui ca e nevoie de creativitate pentru a fi fericit. Eu zic astfel: tot ce e mai important in viata este strain de prezenta ori lipsa banilor. Bunacuviinta, candoarea, imaginatia, creativitatea, autenticitatea, nobletea, demnitatea si toata suma virtutiilor unui om, ce dau valoare vietii insasi, nu pot fi achizitionate cu bani (ex. personajele potente ale politicii romanesti), modelul celor cu bani nu se aplica cand vine vorba de fericire. Si avand posibilitatea de a-ti permite o surpriza, o placere, un rasfat, o ai si pe aceea de a uita, de a ignora, de a trece cu vederea peste faptul ca, in fapt, esti nefericit.
A cauta banii si sensul sunt doua cai distincte, fara legaturi una cu cealalta, care deservesc paliere independente ale propriei realizari. Ambele isi cer tributul, insa a le incurca sau suprapune e o mare inconstienta, zic eu.
Sensul vietii il descoperim in fiecare zi, e surpriza, e ceea ce ne e dat de puterea suprema.
Obiectivele ni le stabilim singuri in fiecare zi in functie de nevoi, primare, biologice, sociale, de auto-implinire si stima de sine. Ideea e sa nu ne pierdem in asteptarile noastre in comportamente compulsiv- obsesive care sa dauneze echilibrului noastru emotional.Nu exista retete pentru starea de bine, desi e plin de ele. Fiecare e liberul sau arbitru. Armonia si seninatatea sunt reperele.
Fac apel la un indemn al carui autor nu il cunosc, dar care cuprinde o filozofie de-o viata : ,,Alege sa nu te pierzi si priveste lumea detasandu-te de ea!”
Bine spus, Isabela.
Adica exista mai multe feluri de fericire?
Hmm… hai sa discutam despre cum poate fi fericit un parinte care nu isi poate face fericit copilul -- din lipsa banilor. Sau unul care nu isi poate trata copilul, tot din lipsa banilor.
Sau hai sa vedem cum se poate numi fericire ignorarea nefericirii. Se cheama ca esti satul daca ignori foamea? Se cheama ca nu mai esti deprimat, daca incerci sa ignori depresia? Poti ignora nefericirea?
Si se pare ca trebuie sa precizez: banii nu cumpara fericire; cand am zis ca e mai usor sa fii fericit cand ai mai multi bani, era vorba despre aceleasi persoane, cu aceleasi calitati si aceleasi sentimente.
Hai sa lamurim un aspect. Eu vorbeam despre sens si rost, iar tu ai deviat subiectul spre fericire. Sunt aspecte ce nu trebuiesc confundate, sensul si evolutia nu implica, nu depind de fericire si nici nu o asigura.
Dat fiind faptul ca fericirea nu e aceeasi pentru toti, depinde de constructia, idealurile individuale in ce concentratie e necesara pentru a-i depasi pragul minim: unii o numesc impacare, altii satisfactie, multumire de sine, fiind unica si irepetabila pentru fiecare. Daca o anume suma de bani in plus ajuta pe cutare individ a-şi depasi pragul fericirii, prin asigurarea a n factori (nu o cumpara, ci o facilizeaza), bravo lui.
Pe de alta parte, exemplul asta cliseic al parintelui nefericit ce nu isi poate salva copilul din lipsa banilor e un abuz in context. Banii nu vor aduce fericirea nici in acest caz, ci bucuria reinstalarii unei normalitati fundamentale, plecand de unde se revine la indeplinirea obiectivelor.
Ma intreb de ce ai sesizat abaterea de la subiect (fericire in loc de cautarea sensului) abia dupa patru postari -- fara sa o numar pe cea in culpa.
O fi vreo legatura cu faptul ca nu ai raspuns la ultimele mele intrebari?
Ceea am vrut sa spun si nu sunteti de acord cu mine este ca ai mai multa inclinare sa cauti sensuri cand nu te lupti sa supravietuiesti -- tu si cei care depind de tine. Este o legatura intre stabilitatea si/sau comfortul financiar si fericire -- nu o sa spun ca cine o neaga e ipocrit, e doar idealist 😉
Si, paradoxal, desi cautarea sensului se coreleaza cu stabilitatea fianciara (pe scurt -- banii) si fericirea se coreleaza cu banii, cei porniti in cautarea sensului nu sunt cei fericiti. Dimpotriva.
Asa am realizat de ce ma admonestezi ca vorbesc despre fericire intr-o discutie despre cautarea sensului: cele doua notiuni sunt cuasi-incompatibile.
Eu nu te admonestez, ba dimpotriva, stiu ca ai dreptate, logica masculina bate idealismul feminin, altminteri doar in secunda asta. Tu suprapune banul cu ban, eu oi face din tavan cer si-om merge, cu rabdare, inainte. 🙂
Si cum secunda a trecut, paragraful 3 din comentariul tau e eronat din cap in coada, eu insami fiind exemplul cu care-ti ruinez teoria.
Sa inchinam un pahar in sanatatea exceptiilor!
Sanatate! 🙂