De cum fac şi eu ochi, respectiv după orele prânzului, constat că e apa luată. Nu e o problemă, zic, ştiind că bazinul wc-ului e plin ochi şi cum alţii se trezesc cu dimineaţa-n cap să muncească pe banii statului, apa vine în maxim trei, patru ore. După alde 18, încep şi eu ca tot paranormalu’ să mă stresez, date fiind proprietăţile purgative ale cafelelor în exces. Mă înfiinţez în blugi după ce Apaprodul îmi răspunde telefonic că e o problemă ce ţine strict de bloc şi cobor şase etaje în elan să mă agit cu pretenţiile-mi de locatar bun platnic. Pe scară cuconeturi şi moşneguţi, zarvă mare că nu-i apă. Dat fiind faptul că nu îmi văzuseră faţa până în precisul moment, mă alătur curajoasă prostelor din deşert explicând că tipa de la deranjamente acvatice mi-a recomandat să contactez administratorul. Deci, întreb, cine-i administratorul? Linişte. Apoi întrebarea mi se propagă ca un ecou printre locatari, cine-i, cine-i… nu ştie nimeni, evident că nu ştie nimeni, dacă nu ştim nici pe cin’ am votat în Parlament, specimene recogniscibile doar sub hipnoză, refulate fiind amintirile unui ghiveci cu flori, a unui calendar, grătar, pix, batic, sacoşică, mică, mită. Ok…

Zic, mai întâi, să iau ceva, să-mi fac curaj. Abandonez grupul de nemulţumiţi, ţup în ABC-ul din blocu’ vecin, cumpăr batonul copilăriei cu lapte şi cacao şi mă reped înapoi muşcând înverşunată din chestia aia dulce şi sfărâmicioasă. Cu colţul ochiului observ că ghenele de gunoi sunt în flăcări, lângă ele căutătorii de gunoi înfofoliţi în zece şube, cu feţe de tăciune, cool people. Mă bate gândul să mă alătur zenilor ăştia, dar îmi amintesc că bazinul de la budă e secat şi e de belea. Mă întorc, poporul mă întreabă dacă am aflat cine-i administrator, eu muşc vinovată din baton, zic că dacă-i şef de bloc atunci stă la parter. Briliant. O bătrânică nerăbdătoare bate-n uşă, eu mă ascund după un perete să las baba să-şi verse necazul, ba să şi-l rezolve, că de aia-i babă. O voce de femeie speriată răspunde că da, soţul e administratorul şi e-n baie. Se aude un răcnet mefistofelic din străfundul parterului, zmeul se-nfiripă în uşă. Şi baba, în loc să zică ce-i de zis, toarnă că fata asta (care fată, după colţul peretelui, harakiri) vrea, amărâta, apă. Apar şi eu, fioroasă cu batonul meu de cioco în mână şi mă zbârlesc la el.

Săr’mâna, ştiţi, ne întrebam ce e cu apa, dacă aveţi idee când vine, poate ştiţi, nu că ar fi vreo problemă, e ok dacă vine şi mâine, poimâine, săptămâna asta… Mă scuzaţi, ştiţi ceva, chiar nu contează, că nu e stres, dar ce frumos e aici, în bloc la voi, Crăciun fericit. Baba se strâmbă la mine, eu mă uit la ghetele mele şi constat că nu-s cu şiret, ăla se enervează, decide, milos, până ajungem noi sus, avem apă. Care milos a oprit el apa de dimineaţă. Că i s-a spart apometru’. Baba face plecăciuni că s-a rezolvat problema, eu muşc din baton, zâmbesc zen, din nou şireturile fantomă. Urc sus, toţi se bagă-n case, deschid uşa şi fără să mă descalţ mă duc în baie şi trag apa. Smells like teen spirit. Trăim în România şi asta ne ocupă o parte din timp, restul e gioco di mano, am zis.