„Se lehămetiseră până și cele două de gura cea rea a babei; și cea mai tânără găsi acum prilej să-i facă pe obraz și să orânduiască totodată și moștenirea babei prin o diată nemaipomenită până atunci, și iată cum:
— Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aflau singure în vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de hârca de babă.
— Ei, cum?
— Să faceți cum v-oi învăța eu, și habar să n-aveți.
— Ce să facem? întrebă cea mai mare.
— Ia, să dăm busta în casă la babă, și tu s-o iei de cânepa dracului și s-o trăsnești cu capul de peretele cel despre răsărit, cât îi putea; tot așa să faci și tu cu capul babei, de peretele cel despre apus, ș-apoi ce i-oi mai face și eu, veți vedea voi.
— D-apoi când or veni ai noștri?
— Atunci, voi să vă faceți moarte-n păpușoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie. Oi vorbi eu și cu dânșii, și las’ dacă va fi ceva!…
Se înduplecară și cele două, intrară cu toatele în casă; luară pe babă de păr ș-o izbiră cu capul de pereți până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai șugubață decât cele două, trântește baba în mijlocul casei ș-o frământă cu picioarele, ș-o ghigosește ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piper, așa că limba îndată se umflă, și biata soacră nu mai putu zice nici cârc! și, slabă și stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu pricina, așezară baba într-un așternut curat, ca să-și mai aducă aminte de când era mireasă; și după aceasta începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-și da ghiont una alteia și a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi și câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încât numai aceste erau de ajuns, ba și de întrecut, s-o vâre în groapă pe biata babă.
Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit!
Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârțâind niște care: bărbații veneau. Nevestele lor le ies întru întâmpinare și, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în gâtul bărbaților și încep a-i lua cu vorba și a-i dezmierda care de care mai măgulitor.
— Da’ ce face mămuca? întrebară cu toții deodată când dejugau boii.
— Mămuca, le luă cea mai tânără vorba din gură, mămuca nu face bine ce face; are de gând să ne lase sănătate, sărmana.
— Cum? ziseră barbații înspăimântați, scăpând resteiele din mână.
— Cum? Ia, sunt vreo cinci-șase zile de când a fost să ducă vițeii la suhat, și un vânt rău pesemne a dat peste dânsa, sărmana!… ielele i-au luat gura și picioarele.
Fiii se reped atunci cu toții în casă la patul mâne-sa; dar biata babă era umflată cât o butie și nici nu putea blești măcar din gură; simțirea însă nu și-o pierduse de tot. Și, văzându-i, își mișcă puțin mâna și arătă la nora cea mare și la peretele despre răsărit, apoi arătă pe cea mijlocie și peretele despre apus; pe urmă pe cea mai tânără și jos în mijlocul casei; după aceea de-abia putu aduce puțin mâna spre gură și îndată căzu într-un leșin grozav.
Toți plângeau și nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tânără zise, prefăcându-se că plânge și ea:
— Da’ nu înțelegeți ce vrea mămuca?
— Nu, ziseră ei.
— Biata mămucă lasă cu limbă de moarte: că fratele cel mare să ia locul și casa cea despre răsărit; cel mijlociu, cea despre apus; iară noi, ca mezini ce suntem, să rămânem aici, în casa bătrânească.
— Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său.
Atunci ceilalți, nemaiavând încotro șovăi, diata rămase bună făcută.
Baba muri chiar în acea zi, și nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste două zile, o îngropară cu cinste mare, și toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori și ziceau: “Ferice de dânsa c-a murit, că știu că are cine-o boci!“” (fragment din Soacra cu trei nurori, de Ion Creangă)

Despre influenţa desenelor animate asupra copiilor au curs studii complexe, psihologice, alarmante, vizând îndeosebi impactul  violenţei din acest gen de producţii asupra dezvoltării emoţionale a celor mici. Părinţii sunt încurajaţi să reducă timpul investit la televizor şi mai degrabă să suscite imaginaţia copilului prin citirea de poveşti, astfel încât cel mic să-şi închipuie acţiunea, să-şi construiască de unul singur imaginea personajelor, nu s-o „încaseze” direct, nemijlocit, în funcţie de ceea ce vede la tv. Ok, sunt de acord, cu menţiunea că sunt la rându-mi fan Tom & Jerry, Tinkerbell, Clubul lui Mickey Mouse, Micile genii şi mă opresc aici cu exemplele, pentru că sunt mamă de pitică şi invariabil fac rating Boomerangului şi programului Disney Junior.

Seara citesc poveşti celei mici, însă pe cât de mult mă fascinau când eram liliputană, pe atât de mult mă surprind acum, şi nu în sensul pozitiv. Fragmentul mai sus redat din „Soacra cu trei nurori” este un exemplu elocvent cum că până şi poveştile cu care noi am crescut au într-însele cel puţin la fel de multă violenţă şi morală strâmbă pe cât au mult blamatele desene animate. Pe scurt, soacra este torturată în propria sa casă de către nurorile sătule de a sa tiranie, este izbită cu capul de peretele dinspre răsărit de nora cea mare, de zidul dinspre apus de cea mijlocie, iar mezina sadică o calcă de-a dreptul în picioare, îi străpunge limba cu un ac, mai pune şi sare şi piper pe aceasta ca să i se umfle şi să nu poată să scoată o vorbă despre ce i s-a întâmplat, iar binele învinge astfel răul! Mai mult decât atât, sub ochii neputincioşi ai bietei babe muribunde, şmechera noră mai tânără decretează împărţirea averii babei, care în cele din urmă îşi dă duhul iar cele trei cupluri sfârşesc a trăi fericite până la adânci bătrâneţi. Morala? Cum spunea un bun prieten, omoară baba şi ia-i averea!

În altă ordine de idei, basmele copilăriei abundă în Feţi Frumoşi potenţi şi musculoşi, viteji din cei ce-s în stare a învinge balauri şi spâni şi zmei cărora le retează capetele învârtind sabia pe degetul mic, dar mai deloc victorii de-ale timizilor din cei cu nasu-n carte, şoricei de bibliotecă, blânzi şi cu remuşcări în a izbi o biată muscă. Fetele care sfârşesc bine în poveşti sunt toate mezine şi mai îndegrabă cele mai frumoase, nu neapărat cele mai inteligente, sau bune, blânde, introvertite, timide etc. Practic, Făt Frumos e un fel de Chuck Norris, iar prinţesa hărăzită la fericire – Barbie Anderson. Puterea şi frumuseţea trupească înving în viaţă, în care viaţă trebuie să te foloseşti de tertipuri şi şmecherii şi de multe ori violenţă pentru a răzbi; iată generala concluzie trasă de pe urma poveştilor cu care încurajăm imaginaţia şi dezvoltarea emoţională a copiilor noştri.

Noi, adulţii de astăzi, am fost publicul majoritar al acestor poveşti, în funcţie de care ne-am închipuit de pe vremea copilăriei ce e ăla succes, cine sunt înfrânţii. Am fost un public pasiv şi imobil prin însuşi faptul că eram copii… paralizia creierului în faţa basmului o putem anula însă acum, promovând alt gen de poveşti, alte învăţăminte (deşi multe dintre noile poveşti mi se par de-a dreptul tâmpite). Şi mă întreb, cine mai scrie poveşti cu adevărat frumoase în ziua de astăzi, în afara scenariştilor, chiar aşa?

În condiţiile în care nu ne încurajăm copii a deveni telemani dependenţi de producţii animate, câştigul spiritual al celui mic e în egală măsură pozitiv sau negativ cu urechile ciulite la lectura adultului sau cu ochii căscaţi larg la micul ecran. Prefer ca pitica mea să urmărească Tinkerbell decât să o torturez cu poveştile sadice ale lui Creangă & company, până când va înţelege singurică că Greuceanu nu-i de nasul ei.