“Egoismul ca exemplu. “Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Ciudat: în această poruncă a moralei altruiste, egoismul este propus ca exemplu de urmat, ca model, ca măsură.” Lucian Blaga

Există o prăpastie nu tocmai de sărit între ajutorul expus retoric şi cel efectiv. Evident, până şi cel trâmbiţat se poate concretiza, însă vreau să nuanţăm puţin cât de ajutător este pentru ajutat ajutorul enunţat cu caractere distinctive, gen: “meriţi să fii ajutat, trebuie doar să mă laşi să te ajut, hai, lasă-mă să te ajut, oare cu ce aş putea să te ajut, trebuie doar să accepţi să fii ajutat şi voi face tot posibilul, atâta doar, dă-mi acceptul”. Cum ar veni, dintr-o perspectivă mai fină, beneficiarului mâinii de ajutor i se subliniază importanţa actului de ajutor în sine, enunţare pur demagogică şi lipsită de folos. Plus inducerea unui disconfort prin conştientizarea faptului că i se oferă acea mână de ajutor, cu titlu de Ajutor cu majusculă şi premeditat disimulat amatoreşte drept minor, care ajutor, marcat ca atare, implică eforturi care-s musai vizibile din perspectiva celui care ajută. Şi sper c-aţi înţeles ideea, chit că m-am exprimat sucit, neuronul meu trendy şi-a împletit terminaţiile axale.

Până aici dezavantajele celui care are nevoie de ajutor sunt sporite inutil, practic n-a primit nici un ajutor, ci doar mărturia unor rarefiate şi indefinibile viitoare intenţii. Un astfel de ajutor optativ tinde spre abuz, spre condiţional (evident că are nevoie de ajutor, însă parcă cel care anunţă intenţia ajutorului se ajută, egoist, vicleneşte, pe sine).

La polul opus se află ajutorul concret, a cărui consistenţă a fost “uşurată” prin oferirea în stilul “uite, ia, fă, descurcă-te cu chestia asta, m-am gândit că-ţi va fi de ajutor”. Efortul e palbabil, şi chiar dacă exemplul e mai dintr-o bucată, ajutorul de acest gen e oferit cu infinit mai multă delicateţe, e tolerabil, binevenit şi bineprimit.

Evident că putem găsi scuze imediate pentru abordarea dintâi, a ajutorului afişat. Cum că intenţiile salvatoare şterg umbrele egoismului, a potenţei şi “virilităţii” celui care ajută. Să zicem că ăla care are nevoie de ajutor e pacientul, iar cel care ajută este doctorul. Iar doctorul retoric spune “cei ca tine merită vindecaţi, ce spui, eu pot să te vindec, accepţi să te vindec?”. Apoi vine un altul şi zice “ia, dom’le, un diazepam şi ieşi naibii din rahat”.

Dincolo de doza fiecăruia de orgoliu şi masochism, acceptăm cu toţii în cele din urmă, mai des sau mai rar, în forme diverse, ajutorul venit din partea altora. Se întâmplă însă să ne simţim aiurea pentru ajutorul afişat şi nepretins, rămas la stadiu de intenţie febrilă, cumva lacom şi intoxicant. Şi dincolo de realitatea de a nu ne fi îndatorat bunilor samariteni autoasumaţi, dezvoltăm tendinţa de a nu ne mai înfăţişa nicicând într-o postură vulnerabilă în faţa acestora, pentru că ne-am simţit prost ascultând justificări inutile şi prea obosiţi refuzând nimicul.