Văzut-am ieri, azi, cândva o fotografie pe net în care protagoniştii erau doi cunoscuţi ai blogosferei şi un altul al tuturora, respectiv un scaun. M-am uitat lung la ea, am înţeles cum că-i ideea să râd dar n-am reuşit să schiţez nici măcar un zâmbet şi-am luat-o la goană cu scroll-ul. Pentru că îmi mirosea a publicitate mirositoare, a haz fără haz plătit şi generator de clickuri, promovare, bani în visteriile vreunei companii. Mă duc fix în secunda asta să văz dacă mă înşel.

Fost-am. Oh, da, e cu duel şi e cu advărtaizing. Am citit în diagonală, e bătaie pe ultima felie de c(h)ips cu glutamat monosodic. Şi îmi vine acum în minte imaginea arhetip(-izată) din filmele americane, cu vânzătorul de maşini american, elocuent, insistent şi persistent, cu zâmbet Colgate şi decupat parcă dintr-o revistă de-a martorilor, cordial, da’ fără risc de contagiune, s-a-nţeles. Şi parcă-mi vine-a scărpina aşa un dor de afişele de pe stâlpii mioritici… cum doar noi ştim cât de pestriţi sunt în perioadele electorale.  Şi nu-mi place zâmbetul protagoniştilor mai sus inculpaţi, nici încruntarea lor actoricească, şi mă întreb… o fi virgula la locul dânsei?!

Marketingul naşte monştri.