Am vazut-o prima dată în urmă cu câteva luni, aşteptam cu pitica verdele la semafor şi nici n-am pus bine piciorul pe trecerea de pietoni că a trecut ca din puşcă pe lângă noi. Pe la jumătatea intersecţiei am rămas amândouă blocate, mute de admiraţie, urmărind cu privirea ciudăţenia. Era o băbuţă călare pe un fotoliu cu roţi, gonind cu viteză maximă de-i flutura baticu-n vânt. Fiică-mea, care până atunci vroia bicicletă nouă, scuter, role şi trotinetă, a schimbat radical macazu’, cum că aşa ceva vrea de fapt şi  cu gura căscată şi ochii cât cepele abia a îngânat un: „ce-a fost asta?!” (wtf?). Well, ăsta-i şi visul lui mă-ta, cugetam io, un fotoliu rulant confortabil, de ce nu directorial, din piele şi cu… reacţie. După ce ne-am holbat ca la extratereştri urmând cu privirea zig-zagurile ce le desena tanti baba când pe trotuar, când pe şosea, depăşind toţi bibezii şi patrupezii din centru, ne-am simţit mai molatice ca oricând şi după cel din urmă fâlfâit din aripile baticului, a coborât agale o frunză ameţită.

Respect.