Ştiu că majoritatea dintre voi (cititorii mei fideli) sunteţi mai mult sau mai puţin vegetarieni, însă postarea de astăzi celebrează cărniţa de pui, la cererea piticei mele. E prima dată când gătesc astfel ciocănelele de pui, reţeta mi-a împărtăşit-o prietena mea, Anca, şi viza aripioare. Am optat pentru ciocănele pentru că oricât de mult mi-ar plăcea mie să rod oasele subţiri ale aripioarelor, să le sug şi să desprind puţin câte puţin cărniţa aia lipicioasă de pe ele, pentru ca mai apoi să-mi ling, pe rând, degetele, prinţesa mea haplea se enervează când n-are din ce muşca, respectiv când n-are o halcă consistentă într-o mână şi o alta, în cealaltă. Aşadar, ciocănele în pesmet, la cuptor. La garnitură, invariabil, piure.

Treaba-i simplă. Ciocănelele sau aripioarele se freacă cu sare grunjoasă din belşug şi se lasă vreo două ceasuri în frigider, ca să nu ştiu ce. Eu am dat jos pielea de pe ciocănele, de obicei aşa procedez cu carnea de pui, cu excepţia ocaziilor când o prăjesc şi în pielea aia crocantă stă tot farmecu’. Am folosit astăzi şase ciocănele, cum ar veni o porţie satisfăcătoare pentru pitică, două porţii rezonabile dacă are şi piure lângă, un prânz pentru amândouă dacă eu mă jur că mănânc doar una, ori  trei porţii pentru adulţi normali cu piure lângă şi salată. Să revenim: după două ore în care ciocănelele (sau aripioarele) au stat în frigider cu sare pe ele ca să se nu ştiu ce, se spală foarte bine, sub robinet.

După ce-am curăţat de sare ciocănelele,  amestecăm într-un bol pesmetul cu o lingură de boia, o linguriţă rasă de piper şi sare după gust (recunosc, în faţa tuturor plicurilor cu condimente am avut tentaţia să adaug rozmarin, chimen… nebunie, dar n-am făcut-o).  Într-altul batem zdravăn două oo, ca pentru pane-uri. Anca mi-a zis să pun aripile la tavă pe o hârtie de copt unsă cu ulei, însă cum tava din dotare are mici oareşce bombeuri pe diagonală, nu m-am putut folosi de dânsa (oricum era prea mare). Da’ am găsit în cămară o tigaie emailată cu diametru generos şi, în lipsa foii de copt, am uns-o pur şi simplu cu ulei.

Acum urmează partea complicată. Când treci fiecare ciocănel prin pesmetul condimentat, apoi prin ou şi iarăşi prin pesmet. Oricum le-ai apuca, rămâne urma degetului şi trebuie să te chinui puţin să le-nveşmânţi complet. Se potrivesc frumuşel în tavă, se bagă cu mândrie de masterchef în cuptor, după o jumătate de ceas se întorc pe cealaltă parte. Aşa m-a învăţat Anca, explicându-mi cum stă treaba cu aripioarele. În cazul ciocănelelor, adaug eu, sunt (graţie taliei circulare) mai multe părţi. Ideea e că trebuie şi astea întoarse, de vreo patru ori.

Cum ziceam, lângă carne, piure sau, foarte rar, pireu. Cât stau ciocănelele în cuptor, o practică ocupaţie constă în decojitul cartofilor, fierberea lor, treburi punctuale calculate astfel încât să fie gata carnea şi piureul în acelaşi timp. Şi cât fierbe acesta din urmă, de ce să nu tai o ceapă şi două roşii, să se-adune de o sălăţică lângă? Mai ales în cazul meu, când doar printr-însa anticipez să-mi plimb, agale, furculiţa.

După nu prea mai e nimic de făcut, aşa că se rabdă.

Şi se rabdă. Adulţii potrivesc masa în aşteptarea prânzului ce-a devenit cină, copiii udă florile artificiale.

Apoi se potriveşte la maxim focul din cuptor. Se zice că nu-i bine să ai număr cu soţ de fire albe-n cap.

Şi se mai rabdă puţin.

Tadaam!

Mai jos, degeţele de prinţesă plimbând un dumicat de pâine prin salata noastră preferată.

Cum au fost ciocănelele? Bune! După ce a terminat de mâncat, mi-a spus că mă iubeşte. Că doar EU fac cel mai bun piure!

Poftă mare!