Acasă, la ai mei, toate alea funcţionează după un program, că vremea nu stă. De regulă, după ce intru pe poartă şi ne pupăm de bun găsit, eu mă îndrept teleghidată spre bucătărie întotdeauna cu speranţa că mă aşteaptă pe masă o cafea fierbinte. Şi de fiecare dată nemuritoarea speranţă se dovedeşte deşartă, dar nu din pricina lor, ci a nepunctualităţii mele. Motiv pentru care eu (ori) altul pun(em) ibricul la foc, răstimp în care mi se aduce la cunoştinţă programul. Care program a inclus, pentru această sâmbătă, un munte de gogoşi, că de mult n-am/n-au mai mâncat. Ok, am zis eu, avem tot ce ne trebuie? Da, răspunde tata, doar că mai trebuie nişte făină şi ulei. Aşa că mergi tu în oraş şi ia. Buun. Urcă Cudi dealu’ şi cumpără… făină, ulei şi, pe lângă, întru succesul gogoşilor mei, o esenţă de vanilie Dr. Oetker la sticluţă, o lămâie, o smântână şi zahăr pudră vanilat, pentru tăvăleala din urmă. Mă întorc victorioasă cu gândul la cafea, decartez pe masă tot ce luasem, pregătesc un ibric, ligheanul pentru aluat, îmi înşir frumos pe masă ingredientele. Mă uit după zahăr, atâta doar am găsit cât era în recipientul pentru cafea. Mamă, unde ţineţi zahărul?, întrebai eu cu al meu gând la cafea. Oh, am uitat, am uitat, no lasă, nu mai facem gogoşi că n-are cine merge după. Era în jur de două, caniculă, soare bolnav. Mă duc şi după zahăr, m-am dus şi după zahăr. La întoarcere, în sfârşit, a mea cafea.  Fierbinte ca şi soarele.

Ca să nu păţească altul ca mine, ingredientele şi dozajul (ca pentru neam prost):

– 2 kg făină;

– 3 cuburi drojdie proaspătă;

– 1 pachet margarină Unirea;

– 5 oo (pentru neîngăduitori, ouă);

– 200 gr smântână;

– 400 gr zahăr;

– Un bol cu zahăr pudră (e bun vanilat);

– O lămâie;

– Esenţă vanilie;

– Un plic (= o linguriţă) de bicarbonat;

– Jumătate de linguriţă de sare;

– 5 linguri ulei pentru aluat;

– Ulei pentru prăjit;

– Apă caldă;

– Cafea şi laude pentru gogoşăreasă.

Să purcedem la treabă. La ai mei când se găteşte, se găteşte. În cantităţi industriale. Oala de ciorbă are cel puţin 10 litri, aia de sarmale, la fel, în piure intră vreo 2 kg de cartofi, pentru salata tragi 20 minute, e ceva de lucru în bucătărie. Pentru gogoşile astea am folosit aproape 2 kg de făină, din care am păstrat o cană pentru a întinde foile. Trei cuburi de drojdie proaspătă le-am pus la desfăcut într-o cană cu apă caldă, în care am adăugat o linguriţă de sare, una de zahăr şi alta de făină. Am topit separat un pachet de margarină Unirea şi într-un lighean mare am pus făina, 5 ouă, cutiuţa de smântână de 200 gr, esenţa de vanilie, coaja răzălită de lămâie, vreo 5 linguri ulei, jumătate de linguriţă de bicarbonat peste care am stors lămâie. Apoi am adăugat şi drojdia desfăcută şi margarina topită. Lângă mi-am pregătit un ibric cu apă călduţă pentru frământat, dar nu mi-a folosit la nimic. A urmat „chinul” aluatului, îndurat cu drag şi spor, vreme în care toţi ai casei şi-au făcut de lucru împrejurul bucătăresei, s-o încurce care cum poate. După vreo douăzeci de minute de frământat, „burta” de aluat se lasă la hodină vreo trei sferturi de oră.

Mai departe, treaba-i simplă şi precipitată. Se întind cu făcăleţul, pe un planşeu mare dat cu făină, bucătoaie zdravene de aluat, sub forma unor foi de grosimea degetului mic. Se decupează cu un pahar cu gura mare cercuri cercuri, pe care mai apoi le găurim cu un dop de plastic. Albastru. :p

Gogoşile se aşează pe o tavă şi se mai lasă vreo zece minute să se umfle de fală; sfatul meu e să pregătiţi dintâi gogoşile astfel, fiindcă se prăjesc în grabă şi nu mai rămâne vreme de întins şi decupat şi deocheat aluatul. Eu mi-am pregătit tava de mai jos înainte de a le pune în cele două tigăi cu ulei încins şi abia am răzbit cu ele. Au mai urmat alte cinci ca ea.

Sora mi-a venit în ajutor şi pe cum le rumeneam şi le scoteam din tigăi, ea le tăvălea prin bolul cu zahăr praf şi vanilat. Cresc frumos, sunt foarte fragede, miros a vanilie şi lămâie. Chiar dacă locuiţi la casă, vecinii vor adulmeca bucuria din casa voastră.

Cu aşa poftă a mâncat pitica mea, după ce a plâns de necaz că erau prea fierbinţi şi nu se oferea nimeni să i le vânture şi sufle ca să se răcească mai repede, că primul castron a împrumutat bizarele trăsături ale unei găuri negre. Şi după ce a mâncat pe săturate, mi-a spus: „scumpa mea, draga mea, iubita mea, ce bună e lubeniţa!”.

Ştiu, sunt bună.  Zic asta pentru că tu eşti excepţia celor care n-au ajuns până aici cu lectura, da’ nu-i bai, io-i dau înainte. Deci: ca să rămână fragezi în timp, gogoşii se acoperă cu o folie de plastic, se bagă într-o pungă, într-un sac menajer etc., astfel nu se usucă, nu se întăresc.

Acum. N-am făcut, dar am să încerc data viitoare. În loc să fie prăjiţi în ulei, gogoşii ăştia ar putea fi băgaţi la cuptor, aşezaţi pe o foaie de copt. Mai apoi, îmbăiaţi în glazuri dulci şi colorate, prin sos de ciocolată şi alte de-astea sfinte în aşa hal încât, lângă o cană de juma de litru de cafea, să ne pretindem american cops (ai noştri, se ştie, se-ndoapă cu mici).

Poftă mare!