Am citit presa, am trecut pe la voi, nimic special. :p Nu ştiu care, cum, ce primeşte, dar e vremea să mai dau din casă. Aşadar, hai să vă povestesc eu ceva neinteresant şi frumos. Despre prima întâlnire cu fostul meu soţ. 😀

Mi-e dragă amintirea ei, ştiu că şi lui, la naiba, e parte din chestiile frumoase ale trecutului, alea care contează. Deci. Se făcea că eram în facultate, sfîrşit de iunie, primul an, prima practică. El era în anul III, printre cei mai buni studenţi şi printre foarte puţinii băieţi de pe profilul nostru (psihosociologie). El şi cel mai bun prieten al său de pe atunci au fost aleşi de profesorul nostru să coordoneze practica pe sociologie, a urmat că ne-am dus cu toţii prin nişte sate de momârlani unde ne-am împărţit, am bătut din poartă în poartă şi am aplicat chestionare. Apoi am procesat datele în sală , asta-i altă poveste. Cel care avea să devină viitorul meu soţ şi prietenul său erau în fruntea noastră, la catedra amfiteatrului, pe teren roiam toate în jurul lor ca muştele. Exact, „toate”. În proporţie de 95% eram fete şi, aproximez eu, 60% – cucuiete. Iar cei doi reprezentanţi ai sexului tare erau, evident, în centrul atenţiei, sub privirile a cel puţin 50 de femei tinere şi, în majoritate, single. Eu şi el ne mai intersectaserăm vizual de câteva ori, de la o vreme mă saluta. Ca urmare a unui simplu „Bună!” de faţă cu una dintre gagicile mele din grupă, mi s-a dus faima că l-aş cunoaşte. Aşa că fetele mele au început a pune presiune pe mine cum că să le mijlocesc o discuţie cu el, să se bage-n seamă care cum poate, evident, nu ştiau una de voia alteia. N-am făcut mare lucru în sensul ăsta, ideea e că el mă saluta. Cristina, vecina de cameră în cămin, a fost cea mai insistentă. Misiunea mea era să-i spun băiatului că ea îl place. M-am executat, într-un târziu, respectiv după ce am ajuns să fiu cu el. :))

Văzând că e plăcut într-atât de mult de fetele mele, am ajuns să-l plac, la rându-mi, mai acătării. Dar ce şanse aveam eu să mă remarc în mulţimea de gagici din care făceam parte? Una din 50. Aşa că am luat-o de-a dreptul, cum s-ar zice, şi într-o zi, pe când ne întorceam de la aplicat chestionare, m-am apropiat de el, l-am chemat deoparte şi l-am întrebat dacă la cutare oră, spre seară, se poate întâlni cu mine pe anume bancă din parcul de lângă căminul meu, că aveam o treabă importantă cu el de discutat. M-a privit mirat şi tâmp, a răspuns scurt că da. Ok, şi m-am îndepărtat dându-mi palme imaginare, la gândul că „ce drăcia dracului am făcut?!” A venit şi seara, ţin minte că mă îmbrăcasem cu o fustă lungă până-n pământ şi o cămaşă roşie legată peste buric, părul lung, lins, cu cărare pe mijloc, eram ciudat de hippy, recognoscibilă în sensul ăsta de la şapte poşte. Încă mai sunt. El era deja în părculeţul cu pricina,  m-am aşezat lângă el, i-am zâmbit lung multă vreme, eram cam varză dar hotărâtă. Zic, nu te supăra, vreau să-ţi pun câteva întrebări şi tu să-mi răspunzi sincer. El consimte, eu scot din poşetă o foaie A4 scrisă de mână toată, cu întrebări numerotate, scot şi pixul, să bifez şi să tai. Întrebarea numărul unu a fost „ai prietenă?” Am rostit-o cu vocea tremurândă, emoţionată, eram varză, dar ignoram cu determinare penibilul situaţiei. Răspunsul a fost cel scontat. A urmat dacă stă bine cu timpul liber, dacă îi place cutare muzică, dacă îi plac margaretele, altele şi altele, apoi dacă are timp şi dacă da, în următoarele două săptămâni, oare îl deranja să se comporte ca şi cum ar fi cu mine, altfel spus, mai pe şleau, să-mi ofere mie timpul lui ăla liber şi să fac eu ce vreau cu preţiozitatea sa de timp, mă rog, (Jesus!!!) să fie… cu mine?! Se uita la mine şi prin mine omul, eu bifam într-una şi corectam pe foaia aia, mă uitam serioasă şi demnă-n draci  la el… a răspuns decis că da, suprimându-şi un zâmbet pasibil de hohot. Bine, am zis eu, atunci mergem să ne plimbăm acum. Şi, apropo, ne vom ţine de mână (!). Zis şi făcut. Mergeam de parcă am fi avut ochelari de cai, abia respiram amândoi de emoţie, era ciudat rău de tot, ne transpiraseră mâinile, dar nu mi-a dat drumul. Mai târziu l-am condus spre căminul meu, acolo l-am sărutat scurt şi stângaci, am puşcat-o din loc cu viteza luminii nu înainte de a-i şopti: „mâine, la aceeaşi oră”. Şi ăla a fost, sărmanul.

:p