Una dintre recentele mele nelămuriri legate de gramatică a fost legată de virgula înainte de „iar”, sâmbure de îndoială ce a încolţit acum vreo două luni în capul meu, după ce m-a corectat un guru. Respectiv, dincolo de regula ştiută cum că înainte de conjuncţia adversativă „iar” se pune virgulă, ce facem? (conjuncţii adversative: “ci”, “dar”, “iar”, “însă”, “or” („însă”))

Totul s-a simplificat la două reguli:

1. NU se pune  niciodată  virgulă între părţi de propoziţie de acelaşi fel  atunci când sunt legate prin „şi” copulativ ori prin „sau” (regulă care nu implică efortul de a ocoli repetiţia mai multor „şi” în frază prin înlocuirea unuia dintre aceştia cu „iar”).

2. Se pune virgulă înainte de: „nici”, „dar”, „iar”, „însă”, „ci”, „şi” (când e conjuncţie adversativă), „dar şi”, „precum şi”, „prin urmare”, „aşadar”, „în concluzie”.

… şi la verificări în rândul persoanelor abilitate:

1. Am pândit-o pe soră-mea (profesoară de română de mai bine de 15 ani), pe când ieşea din baie. Auzi, întreb eu, lămureşte-mă şi pe mine: punem întotdeauna virgulă înainte de „iar” în frază?. Da, răspunde ea, pentru că e adversativă. “Zi-mi şi mie când nu e adversativă.” Păi, răspund, eu, când o folosim în loc de „şi”. “Nu, se pune cu virgulă înainte, tot timpul.”

2. Am sunat-o pe mama soacră (profesoară de română recent pensionată), la prima oră, duminica. „Săru’mâna! Ce mai faceţi? Cu sănătatea, alea, alea? Şi eu cu treabă printre cratiţe, dar şi cu nelinişti de nuanţe copulative/adversative. Punem întotdeauna virgulă înainte de „iar”?” „Bineînţeles! Dar cine ţi-a sugerat că nu s-ar pune?” „Fiul dumneavoastră.” „Ah, el a avut altă profesoară de română…”.

Concluzii:

– ratio est: „, iar” – dacă e conjuncţie;

… şi trebuie să cumpăr DOOM-ul.

Update:

Atunci când “iar” e adverb, e simplu, nu mai este necesară virgula, cum a exemplificat Lotus în comentariile de mai jos: “Ei au mers iar(ăși) la film.”