Nu sunt eu cine ştie ce bucătar priceput, gătesc după ureche şi improvizez bucată cu bucată cele ce le-adun în cratiţă. Uneori rămân şi eu impresionată de rezultat, aşa că, a-mi nota paşii şi ingredientele mâncărurilor cu care am încântat pitica responsabilă de controlul calităţii, e un demers mai mult decât oportun, pentru vremurile ce vor să vină ori când mă voi număra printre cei mai inspiraţionali chefs de peste ocean.

De regulă, înainte de a mă apuca să gătesc ceva, tre să fumez o ţigară, ca să-mi adun creierii şi să strecor esenţa ideilor: ce naiba vreau şi ce rahat cu moţ pot să fac. Ca de obicei, în loc să mă concentrez la cele ce le am în frigider şi-n cămară, vizualizez cu ochii minţii zeci de ingrediente ce ar merge combinate şi pe care mi-ar fi imposibil, cel puţin pe moment, să le procur. Urmează resemnarea, consumată sub forma celei de-a doua ţigări (de când am căzut în cap, am trecut pe Vogue; mai întâi albastru, acum lila) şi-n răstimpul căreia îmi cobor aspiraţiile de la „mi-e poftă de” la „am cam tot ce-mi trebuie pentru”. Şi, invariabil, sfârşesc a încropi o ciorbiţă ţărănească cu miros de leuştean, care leuştean e printre puţinele plante de cult ale adoraţiunii mele culinare, şi o cărniţă la cuptor, cu piure lângă.

Despre o astfel de cărniţă la cuptor o să vă vorbesc astăzi, pe care responsabilul cu controlul calităţii rezident a catalagat-o drept bestială.

Dacă vreţi să reproduceţi acest monument al bunului gust servit în farfurie ciobită primită-n zestre de la mama fără ştirea ei, acest sublim şi suculent accident gourmet patentat de subsemnata, aveţi nevoie de:

• Cărniţă (cărnicică, cărnişoară; doar privind în farfurie şi la fiică-mea folosesc diminutive) de porc, cam juma de kil, preferabil cotlet fără os;
• Puţin ulei, respectiv vreo trei linguri. Ruseşti;
• Vreo patru bucheţele de conopidă;
• O roşie;
• Un ardei (capia, gras, de care-o fi. Exclus ardei iute);
• 100 ml vin alb;
• Boia;
• Piper;
• Sare.

Carnea se bucăţeşte după pofta inimii, roşia se feliază rondele, ardeiul se taie felii lungi, iar restul ingredientelor se presară potop în crăticioara cu capac, pe care o ţinem la cuptor cam o oră. Lângă, se-nvârteşte un piure alb, cu mult, mult unt, numai bun de asociat cu sosul ăla superb lăsat de carne, conopidă, roşie, vin şi mirodenii. E tare bun. Cât e la cuptor, minunea asta emană un miros plăcut şi puternic, cu potenţial de a atrage noi pretendenţi la uşă, ce se propagă pe toată scara, în sus, în jos şi pe diagonală. Ca şi cum la apartamentul 72 ar locui niscaiva oameni gospodari, din cei ce-s pricepuţi la împăturit sarmale. Aţi intuit bine, eu nu-s prea chibzuită şi nici sarmale n-am plămădit până acum. Dar aparenţele mi le-asum. Ahahaha.

Cu foalele îndestulate, urmează împăcatul moment al ţigării de după. Când recunoşti faţă de sine-ţi cât de bun/ă eşti, când îţi aprobi mulţumit/ă calitatea de om matur, scrumând direct în coşul de gunoi şi cu cealaltă mână masând protector de jur împrejurul buricului. Şi vei rămâne aureolat de gloria-ţi din farfurie ore în şir, poate şi-o noapte. Pân’ la următorul mic dejun.

S-aveţi pofte!