Printre discuțiile de ieri a venit vorba de Mili, de Grișka și de Simon. Mai târziu, după ce am luat pulsul politic de prin mass-media, creierul meu a suprapus câteva informații și a ejectat concluzia asta: nu poți avea prea mari așteptări politico-sociale de la un popor care nu e în stare să aibă grijă de propriile lui animale. Nu știu cât de pertinentă e corelația asta, însă ce știu e că în România străzile abundă de câini și pisici fără stăpâni, iar aici, în Canada, situația e fix pe dos.
În orașele din România, dacă vrei o pisică și nu ai pretenții în privința rasei, poți găsi una la cel mult două blocuri distanță. În Calgary, oraș cu peste 1.200.000 de locuitori, nu găsești picior de animal abandonat. Când am venit aici i-am spus lui Mihai: „hai, măi, să salvăm și noi un câine!”, având așa, o siguranță neaoșă, cum că ne suim în mașină și-ntr-o oră ne întoarcem cu un cel mai bun prieten ales pe sprânceană. N-a fost să fie așa, pentru că aici, dacă vrei să salvezi un animăluț, dai cu subsemnatu’ și plătești bani buni la adăpost pentru el, adăpost unde e ținut curat, bine hrănit, sănătos și la căldurică. Obișnuită fiind cu realitatea românească, a mai durat până ce-am renunțat să caut din priviri animăluțele ce-și așteaptă, pe la colțuri, salvarea. Nu au așa ceva, nu au animale pe străzi. Aici, să iei un animal de la adăpost e un privilegiu, pentru care plătești și-ți asumi responsabilități. Pe chitanța salvării lui Simon, spre exemplu, erau trecuți peste 300 de dolari. Cei care te ajută să salvezi animalul contracost te girează cu încrederea că vei avea grijă de soarta lui; după ce ai plecat cu noul prieten acasă, oamenii ăștia te sună o bună perioadă de timp, verificând starea lui, modul în care s-a acomodat, integrat în familie, respectiv dacă este, în continuare, dorit. Altfel spus, animăluțul e ca un cetățean cu drepturi bine apărate.
În România, câinii se mănâncă între ei pe străzi, câinii sfâșie pisici pe la colțuri, iar oamenii se-mpart în două categorii – cei care provoacă suferință necuvântătoarelor și cei care nu. Ce așteptări să ai de la niște lideri care pot rămâne netulburați pe fondul shelălăiturilor și mieunaturilor disperate (da, e o exagerare în scop demonstrativ, că n-ajung zgomotele la vilele lor umile)? De aia zic, câtă vreme prea mulți români își tratează concetățenii-animale astfel, nu e loc de idealuri mărețe și de însănătoșire morală la nivel de popor și nu e loc de mirări dezolante precum „vai, dar în ce hal am ajuns!”. Parcă-i aud: “cum, bă, să dăm banii pe animale când salariile-s mici și pensionarii n-au bani de medicamente și mâncare?”.
26 Comments
Vina liderilor e una singură: fac parte dintr-un popor care nu e învăţat să se sinchisească de soarta câinilor şi a pisicilor decât în măsura în care sunt de folos, câinii ca să păzească oile sau curtea, pisicile ca să prindă şoarecii.
Ce pot face liderii când omul de rând nu-şi sterilizează pisica sau căţeaua (deşi am înţeles că există şi cabinete veterinare care o fac gratuit), ci preferă să omoare puii abia născuţi sau să-i arunce după ce fac ochii? Când, din câte am aflat de pe FB, sunt unii care iau din adăposturi câinii adunaţi de hingheri doar ca să le dea din nou drumul pe străzi, în voia sorţii?
E greu să schimbi mentalitatea unui popor.
Presupun că, dacă liderii ar da o lege drastică pentru protecţia câinilor şi a pisicilor, n-ar fi greu să scoţi lumea în stradă pe motiv că “uite, bă, pe ăştia-i fute grija de javre şi de mâţe, când salariile-s mici și pensionarii n-au bani de medicamente și mâncare, şi sunt atâţia copii în orfelinate!”
Să știi că m-am gândit și eu la proteste. La fel, am apreciat numărul celor care ar ieși în stradă pentru cauza animalelor fără stăpân ca fiind mult mai mic decât al celor care ar protesta împotriva alocării de bani pentru apărarea drepturilor animalelor.
Nu știu care țară are mai mulți utilizatori de „privată” decât România. Și totuși, aici găsești cei mai mulți oameni care se tem de bolile și microbii pe care îi răspândesc animalele. Asta e țara în care grija față de animal e foarte ponderată -- nu se cade să cheltuiești bani pentru patrupedul din dotare decât dacă trage la căruță.
E de crezut că, atunci când mi-am anunțat prietenii/cunoștințele că mi-am tras pisică, 7 din zece m-au întrebat „La ce-mi trebuie?”, ”Cine dracu m-a pus?”, ba chiar, foarte academic, ”În ce scop?” În aceeași categorie, unii n-au întrebat nimic, au tras concluzii: ”Nu ești sănătoasă la cap!”, „Ai dat în mintea copiilor.” …
Destul de trist. N-aș putea zice că, undeva, în fundul sufletului, nu i-am reevaluat nițel.
În familia mea şi printre cei apropiaţi mie se poartă pisicile şi câinii. Nu mi-a zis nimeni că-s sărită de pe fix. Socrii mei au tot avut câte 4-5 pisici şi un câine, cumnatul meu s-a mutat la ţară şi are şi el vreo 5 mâţe, plus o droaie de câini care i s-au pripăşit la poartă…
Iar un văr de-al meu, căruia i s-a întors fiica din tabără cu un pisoi cules din munţi (pisoi pe care îl jeleşte el acum, fiindcă, după18 ani, i-a murit în braţe), când a auzit că l-am cules pe Grişka de pe stradă, a spus doar: “Da, e ereditar” şi a început să râdă. El unul a avut în tinereţe un caniş, o frumuseţe de căţeluşă neagră zurlie. Când a luat-o, era atât de mică încât o culca pe biroul lui, într-o căciulă, la căldurică, sub becul fierbinte al veiozei. Ei, şi când s-a dus să-şi facă o cafea, mititica a ieşit din căciulă şi a făcut pipi pe proiectul lui de diplomă -- terminat cu câteva minute înainte (pe vremea când proiectele astea se scriau de mână, cu tuş, cât mai caligrafic). Dar unica lui reacţie violentă a fost un “ia-o, până n-o omor!” strigat către maică-sa.
Păi, e ereditară uiirea unora față de cât pot fi de perfect alte forme de viață. Fermecătoare forme de viață.
Că veni vorba: Mili latră. Nu e nicio figură de stil. 🙂
Grişka oferă un soi de mnia-mnia-mnia, în ritm de lătrat drept răspuns când îl cerţi, sau, dacă are chef de “vorbă”, şi când îl întrebi “Ce faci, mă?”. 🙂
Ar fi bun plugin-ul lui Lotus, că, uite, mai sus am pierdut o virgulă. 🙂
Așa, Vero, răsucește cuțitu-n rană. :p
Vero, mi-ai dat o veste! Deci, pot s-o cert? Se lipește ceva de căpățâna ei dintr-o ceartă?
Face atâtea tâmpenii, că mi-ar lua o zi să fac lista. Dar noi suntem indulgenți: nu uităm că a învățat așa de repede să facă pi și ka, la locul stabilit.
Depinde cum o cerţi, Renata. Bărbatu-meu l-a dezvăţat pe Grişka de popasurile pe tastatura lui. Mie nu mi-a reuşit. Trebuie să-l momesc cu ceva ca să plece sau să-l supăr cu ceva -- de pildă să-i dau să miroase o portocală (dar se strâmbă atât de urât şi face o mutră atât de nenorocită, încât mi-e milă de el). Altminteri ne înţelegem ca aici: https://www.youtube.com/watch?v=0-_uJAoOyJU
Bărbatu-meu zice că eu nu ştiu să-i arăt cine-i şeful. 😀
Oricum, e nevoie de mai multe certuri pentru acelaşi lucru ca să-i intre-n cap.
Noi am cumpărat vreo patru sticluțe cu pulverizator, le-am umplut cu apă și le-am așezat strategic prin casă, cu dedicație pentru Simon. Are el plăcerea maximă să-mi ronțăie frunzele plantelor și să ne muște, în joacă, de călcâie (uneori și de degetele de la picioare, atunci când dormim. Frate, am dezvoltat niște reflexe în ultimul an de zici că tata-i Jackie Chan). Bun, a mai fost și faza cu bradul de Crăciun, pentru care are o slăbiciune pisicească -- ba să dea globurile jos și să le rostogolească prin casă, ba să se cațere-n pom. Așadar, cum face vreo boacănă, de îndată îi pulverizăm apă-n nas. Ghici ce? N-am reușit să-i îndreptăm noi hibele astea, dar ne-a dresat el pe noi, transformându-ne în niște bipezi și mai toleranți.
Da, ceva de genul ăsta! Am văzut filmele cu Grișka. Nu pare genul care se sinchisește de mustrări. 🙂
Exact. Răspunsul lui “lătrat” e probabil un soi de înjurătură. 😀
Sora mea se ține deoparte de pisici de când a luat tratament pentru toxoplasmoză. Cu toate astea, când e la țară, la părinți, ea verifică cel mai des farfuriuțele cu mâncare și apă ale pisicilor, să știe ea că au tot ce le trebuie.
erată: uimire, perfecte…
Cudi, uite un plugin frumos, care te lasă să-ți editezi comentariile timp de N minute după ce-ai comentat, unde N poate fi setat de tine. Implicit e 5 minute, eu l-am pus pe 10, că mai nou sunt comentarii lungi.
Mă trezesc și eu că mi-au scăpat unele greșeli, typo-uri, și le-aș corecta, dar n-am cum.
Perfecționistul Lotus. Eu sunt antonimul lui Lotus. 🙂
Sunt antrenată cu aroganții (după cum v-am povestit, și motanul e arogant). :)))
Lotus, nu e prima dată când sugerezi îmbunătățiri ale blogului și ai văzut că țin cont de ele. Însă nu am să instalez acest plugin pentru că deja blogul cade aproape zilnic, nu vreau să-l încarc cu încă un plugin.
Eu nu cred că din cauza pluginurilor cade. Sau nu a acestuia, pe care nici nu-l ai. Al meu nu cade. Dacă vrei, îți dau în privat o listă cu pluginurile pe care le folosesc. Și eu sunt adeptul simplității, cu cât mai puține, cu atât mai bine, așa că le-am pus doar pe cele necesare.
Din ce-am observat, al tău cade doar de-o vreme încoace, cam de când ați schimbat hostul.
Cădea și înainte de a schimba hostul. Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care am schimbat hostul.
Se poate să fie de la un singur plugin pe care-l aveți deja instalat. Nu știu ce să zic, ar trebui văzut în detaliu, consultate logurile, vorbit cu hostul. Dar ți-am zis, eu folosesc cu succes o serie de pluginuri fără să-mi fi căzut vreodată blogul.
Îmi amintesc cât am râs când unul din aleșii noștrii în funcții publice a avut ideea de a opera câinii la corzile vocale ca să nu mai latre. Dacă tot ne facem că-i castrăm pe bieții maidanezi ca să nu se înmulțească și să scăpăm la un moment dat de câinii fără stăpân, de ce nu să-i și muțim ca să poată dormi bine domnu’ fucționar public ca să poată freca menta mai cu spor și să scoată idei “bune” pentru popor.
Și mama are și câine și pisică și a avut una porticalie și grasă (cam ca garfield) care deschidea ușa singură (păcat că nu știa și să o închidă), se urca pe tine neinvitată și îți făcea un masaj ca la carte cu torsăieli de motan fițos și gras și uneori își mai scăpa unghiuțele ascuțite prin hainele tale într-un soi de terapie ghearo-punctură.
Bineînțeles că a dispărut într-un mod misterios, la fel cum a dispărut și pufoasa (o pisică siameză cu blana lungă și extrem de pufoasă și creată pe burtă) și alții. Acum are un birmanez grasuț care deși nu e castrat miaună ca un castrat. Nu știe să deschidă uși și miaună până trezește și mortul ca să-i deschidă lui ușa sau să-i slugărească alte interese. E neîmblânzit că mama nu mă lasă decât rar să îl mângăi, nici nu prea stă decât când are el chef, ca nu cumva Domne Ferește să î-l ia careva și pe acesta. La noi în zonă mâțele se fură nu se cumpără pe 300 de dolari. Pe așa o sumă cred că și mama l-ar vinde. :)))
Cert e că într-o zi ne-a bătut în poartă un nene cu o fetiță plângăcioasă care îi cerea mamei să-i dea cadou motanul ei birmanez. Eu i-am zis să i-l dea că facem noi rost de altul (mai puțin arogant și cu un mieunat mai puțin strident) dar ea nu a vrut și s-a rățoit la mine ca un copil mic “Cum să-i dau motanul meu? Să-i cumpere altul!”.
Elena, știi cum e, în general se fură ce are valoare…
Da, așa e. Mai demult când avea pisică, femelă, și ne făcea pui că mama e împotriva sterilizării, nu voia nimeni pisici mici. După ce a luat un pisoiaș, o doamnă a ținut-o 2-3 zile și apoi a venit și ne-a strecurat-o pe sub poartă, întâmplarea fu ca mama să fie atunci în spatele unei uși cu geam oglindã. De asta mama acum și ea optează pentru masculi.
Valoarea e cea pe care o dăm noi, de fapt.
Ma-ţi pus pe gânduri , recunosc .
Sofia, bun venit pe-aici!