Atunci când sunt ca acum, lipsită de vlagă și inspirație de gospodină, mă rezum la a cresta câteva pulpe de pui, a le presăra cu sare și piper și a le prăji trist în baie de ulei. Fac și un piure lângă, din patru, cinci cartofi mari. Altfel, le dau pielea jos, le marinez și le complic la cuptor. Dar astăzi e una din acele zile, când singura bucurie din farfurie e pielea aia crocantă. La care mai pun și castraveții murați nou descoperiți în magazin, singurii ce aduc cât de cât cu gustul murăturilor din România – Bick’s fără usturoi. De drag că seamănă cu cei de acasă, uneori îmi vine să-i mănânc goi. Acum Bick’s e nume sfânt pe raftul din cămară.

Niciodată nu prea le-am avut cu curățenia. Nici eu nu înțeleg cum reușesc să murdăresc atâtea vase când gătesc, am mai văzut femei în plină acțiune culinară, dar în urma lor rămânea mereu curat. Am simțit dintotdeauna că treaba asta îmi relevă adevărata fațetă de mamă și soție, anume de incompetentă. L-am întrebat nu demult pe Mihai dacă se cunoaște, cât de cât, că e mână de femeie în casă, dacă e mulțumit de cum întrețin curățenia. A fost o întrebare din aceea sensibilă, ca și cum într-un film ea îi mărturisea că mai are un copil din flori, sau că, undeva în trecut, ea i-a omorât câinele sau bunicul, sau fosta iubită, de intensitatea aia, dacă mă înțelegeți. Cu spatele la chiuveta plină de vase murdare, că tocmai ce gătisem și mâncasem, îi așteptam tremurândă răspunsul.

Mi-a spus, pe când era el singur, nu doar că erau vase în chiuvetă, mai era și viață în chiuvetă… A fost cel mai frumos și iubitor răspuns pe care mi l-ar fi putut da.

Mai târziu, mi-a spus că sunt frumoasă, că am urechi frumoase, normale, cu găuri. Mi-a stat fumul în gât. “Cum așa?” Mi-a spus el, a cunoscut femei cărora nu li vedeau găurile urechilor. Și tu ești foarte frumos, i-am întors complimentul, ai ochii tare frumoși, sunt așezați așa, cumva, de o parte și de alta a nasului…

Am plantat în spate, pe o suprafață cam de un metru pe un metru, căței de usturoi verde, douăzecișipatru (…șicinci?) de bucăți, săptămâna trecută. Și când iese cu mine la o țigară, asta face: stă cu mine aplecat peste acel metru pătrat de agricultură urbană și numărăm separat firele ce au ieșit din pământ. Deocamdată șase. Dar nu ne plictisim numărându-i și de șapte ori pe zi. „Ia vezi, a mai crescut usturoiul?” Și el se duce și își mijește ochii a atenție maximă, numără, numără și, uneori, exclamă „A mai ieșit unul!!!”. Cred că o să ne fie milă să-i mâncăm, i-am zis ieri. Lângă metrul usturoiului, se înfoaie văzând cu ochii trei tufe de leuștean, prejmuit de pătrunjel verde necreț, încă ascuns în pământ. Dincoace doi metri de flori, dincolo floarea soarelui și vreo zece fire de porumb.

Când dăm să ieșim pe ușă afară, Simon în picioarele noastre. „Nu-i voie, șefu’!”, îi tot zic. Iar Mihai râde de mine, că-i o nepotriveală între autoritatea șefului și acel “nu-i voie”. În rest, Simon stă și filosofează la orice geam uit să-l închid, mai nou preferă apa din bideu în locul celei din wc, mă mușcă în fiecare dimineață de călcâie, având grijă să nu zăbovesc prea mult în cămașă de noapte, că vede vânătorul piele și degetele de la membrele-mi inferioare nu mai sunt degete, sunt zece șoricei numai bun de vânat prin casă.

Mi-au ieșit și a doua oară cicloanele și, cum nu urmasem sfatul lui Fire de a cumpăra pensulă din silicon, au rezultat tot cu mustăți de Simon, spre tragedia piticei, care refuză să înțeleagă că alea nu sunt mustăți, nu sunt fire de păr, ci fire dintr-o pensulă ieftină de bucătărie.

Și în weekend am plâns înghesuiți în pat, urmărind alături de pitică filmul ăla vechi cu dinozauri “The Land Before Time”, în care Diana Ross ne-a terminat psihic cântând “If We Hold On Together”, oricât de berserkeri am fi încercat să fim.

https://www.youtube.com/watch?v=ObPneATgASs