M-a mâncat în fund să mă laud lui Fire și lui Delfinaș că fac plăcinta de mere bună. Bonus: c-o să și vin cu dovezi în sensul ăsta. Here I am!

Aș fi putut merge la magazin să cumpăr foi de plăcintă: n-am făcut-o, ca să dau o notă de autenticitate plăcintei mele și dovadă de spirit de sacrificiu. Aș fi putut face prăjitură cu mere, cu foi simple, cu unt, cu ouă, cu smântână, cu drăcii. N-am făcut-o: marile prietenii cer sacrificii pe măsură. Am ales varianta old-style, a la bunica: doamnelor și domnilor, am făcut plăcintă întinsă cu mere.

Cum marii bucătari își dau proba măiestriei scoțând pielea de pe rață într-o singură bucată, ca apoi s-o umple la loc, româncele trebăluie, sărmanele, întinzând foi cât masa, ca să-și dea măsura răbdării, c-altfel nu știu ce. Totuși, țin să subliniez că e un fel de act de curaj să te apuci să faci foile astea în casă. Și nu orice fel de curaj, ci unul de-a dreptul nebun. Pentru că folosind aceleași tehnici și aceleași cantități, rezultatul diferă de la o plăcintă întinsă la alta.

Așadar, plăcintă întinsă cu mere. Puține ingrediente, simple:

– 1 kg de făină
– mai bine de jumătate de litru de apă
– două dopuri de oțet
– puțină sare
– ulei
– vreo 10 mere
– zahăr
– scorțișoară

Merele se spală, se dau prin răzătoare, se storc pentru a da sucul de mere rezultat constipaților din casă, se pun la călit cu zahăr după gust și scorțișoară. Nu mult, vreo 10 minute.

Din făină, apă, oțet și sare se formează un aluat elastic, nu prea tare și care se poate tăia în două sau în mai multe părți egale. Se ung bine cu ulei bucățile de aluat și se pun la frigider pentru mai mult sau mai puțin de o oră.

De-aici înainte vine greul. Fiecare bucată de aluat trebuie întinsă foarte, teribil, exagerat, sisific de subțire – și fără făcăleț, doar din mâini.

Puteți lucra pe o masă acoperită cu o pânză curată sau direct pe blat, dacă spațiul vă permite. Dacă sunteți curajoși sau vă chinuie talentul, puteți așeza foaia pe podul palmelor, rotind-o până amețiți.

Din când în când, mai ungeți cu ulei foaia și străduiți-vă s-o lungiți și s-o lățiți cu grjă, până când veți putea exlama cu mândrie: “uite, mă, poți să citești ziaru’ prin ea!”. Dacă în locul laudelor binemeritate vi se răspunde un leneș “știu cum arată, mama le făcea foarte bune”, sunteți îndreptățite să-i puneți lumânarea la cap. În cazul meu, singurul posibil interlocutor biped masculin al casei era la lucru, așa că am chemat-o pe pitică să se așeze pe scaunul admiratorului. “De ce mai tragi de ea, nu vezi că se rupe?”. Mă vor așeza la eroi necunoscuți, mi-am zis. Amin. După ce foaia de plăcintă a căpătat subțirimea maximă, se taie marginile și se presară cu măr călit.

Se răsucesc ruladele și se așează în tavă, una câte una. Înainte de a le băga în cuptor, se ung cu ulei.

O oră și un sfert cred că am ținut plăcinta la cuptor, până s-a rumenit bine. Spre mirarea mea, a ieșit mai bună decât ultima dată când m-am încumetat s-o fac (penultima dată mai c-aveai nevoie de picamăr ca s-o răzbești – semn că evoluez în Matrix).

Mirosul, ohoho, le-a terminat psihic pe piticele canadience venite la joacă și care-mi alină zbuciumul psihic și-mi redau sensuri existențiale cu câte-un: “Oh, Cudi, it smells sooooo good when you cook!”. (Proud to be romanian myself!)

Aștept să vină și Mihai care, îmbătat și el de mirosuri, mă va găsi mai superbă și atrăgătoare decât atunci când nu coc nimic în cuptor. Va mușca din plăcinta caldă și va exclama, parcă-l aud: “nu se compară cu alea din comerț” (foile). Cred și eu, îi răspund de pe-acum, când mănânci plăcinte cu foi din comerț nu prea vine Zâna Măseluță! Oricum, propun o revoltă mondială împotriva foilor nemuncite din comerț… pe ei și pe mama lor de Fornetti!

Nu, serios, e simplă și bună.

********

Testimonial:

Când am ajuns acasă, Cudi mă aștepta, radioasă, în prag. Am simțit mirosul inconfundabil de plăcintă înainte să intru pe ușă – și atunci am înțeles de ce copiii din capul străzii se opriseră din joacă și se uitau împrejur nedumeriți. Am pus mâna pe o plăcintă și am mâncat-o cât ai spune “plăcintă”, apoi am luat-o pe a doua, ca să o evaluez. De bună, e mai bună decât visam, cu gustul ăla de foaie făcută în casă, dulce, dar nu prea dulce, cu scorțișoară, dar fără miros de scorțișoară (un gust discret, atât), fragedă de se topește în gură… în timp ce o mâncam pe a patra i-am ridicat lui Cudi o problemă existențială “știi că nu ține până la miezul nopții, nu?“. Ea, spre disperarea  mea, în loc să răspundă “mai am o tavă“, a zis doar “știu“! Șoc și groază!