În timp ce scriu asta, pe aragaz bolborosește o dulceață miniaturală, respectiv dintr-un nici un kg de căpșuni cărora li s-au urcat chimicalele la cap, de vreme ce s-au încăpățânat să nu se strice undeva în spate, în frigider, unde le-am uitat acum vreo două săptămâni. În cuptor se dustulesc câteva borcane cu ardei în sos de muștar cu bulion, murătura mai nou preferată de Mihai. (1 litru oțet, 1 kg zahăr, jumătate de litru bulion, jumătate de litru muștar, boabe piper, foi de dafin – se dau în clocot, se pun și feliile de gogoșari vreo două minute la opărit, cât să se înmoaie, se așează în borcane, se acoperă cu sosul rezultat, capac, dustuleală, ne vedem la iarnă.)

În celălalt capăt al mesei e pitica, care umple foi albe cu tabla înmulțirii cu trei. A încercat să abandoneze, să se sustragă, făcând figura aia cu „Tu știi că eu sunt proastă, de ce mă pui să fac asta?!”. Mi-am strâns buzele ca să nu-mi observe zâmbetul, „taci și scrie acolo, te iubesc”. Simon a găsit un petec de podea scăldat de soare, l-a revendicat leneș, măcar nu ne mai mușcă de călcâie. De mâncare am făcut salată orientală, cu cartofi fierți, ouă fierte, ceapă, ulei și sare. Nu m-am complicat pentru că în frigider mai avem ceva varză cu pulpă de curcan la cuptor (că tot a fost Ziua Recunoștinței, ne-am luat vreo trei curcani la ofertă), însă e căcarea lumii cu ea, la propriu. Plus că mai avem, prin mațe, ceva reminiscențe de hidrocarburi de la conopida pane a Delfinașului.

Am trebăluit și-s obosită. Dar am zis să scriu două cuvinte, poate, poate o comenta Fire și-om afla că-i bine. „De ce copiii se roagă înainte de mâncare?”, mă întreabă pitica, care preferă să se uite la pereți și nu la foaia cu tabla înmulțirii. Ca să-i mulțumească lui Doamne-Doamne c-au ce să mănânce. Din nou, e cu ochii în zare. La ce te gândești?, o întreb. La nimic, îmi zice.

Și-mi amintesc de-ai mei, când răspundeam la fel – Cum, la nimic, n-ai cum să te gândești la nimic, știm noi, nu vrei să zici. Nu mă credeau. N-au creditat niciodată performanța mea tălâmbă de a sta neprivind nicăieri, cu mintea goală. Am vrut să scriu ca boul sau ca vaca, dar m-am răzgândit. Cică delfinii, porcii și ciorile sunt foarte inteligenți.

Alexandra!… A tresărit, am resuscitat-o, e cu mine, din nou, la masă și cu tabla înmulțirii în față. Nouă ori trei? Ezită. Mai scrie o dată. Am schimbat oala dulceții miniaturale, că s-a prins de fund. Pitica mișcă creionul pe foaie ca ochiul mortului. Acum le repetă cu voce tare. De la șase ori trei încolo se încurcă. „Mami, tu trebuie să știi că creierului meu nu-i place matematica, când face matematică merge încet”. Între timp a prins curaj. Dacă le recită în ordine, s-a prins că rezultatele merg din trei în trei. Am luat-o la întâmplare și s-a încurcat doar la opt ori trei.

Acum a răspuns la toate bine. „Nu vreau niciodată să mai fac matematică în viața mea!”, chițăie a libertate.

Era toamnă, îmi amintesc, și ai mei scoteau cartofii în grădină. Mă scutiseră de muncă, lăsându-mă-n casă cu tabla înmulțirii în brațe. Știam că m-așteptau la alesul cartofilor, când stăteam în cerc pe scăunele, împrejurul cartofilor răsfirați pe un celofan mare. După ce mi-am luat în primire scăunelul, tata a început să mă întrebe fix alea la care mă-ncurcam, opt ori șapte, șapte ori șase, nouă ori șapte. Și tot așa, până aprindeau becu’ și noi tot înmulțeam împărțind cartofii pe categorii – pentru porci, pentru sămânță, pentru consum imediat, ăia mari. Eu săream ca nehalita umplând găleata cu din ăia mari, simțisem eu că acolo-i sporul la umplut sacii în grabă.

Mi-am amintit acum de alea două culegeri cu care mi-a mâncat tata zilele, Petrică și Gheba. Mai întâi Petrică, apoi Gheba, cap-coadă.