Luni, 7 mai.

În sfârșit, puțin răgaz. Pitica, după ce-a citit ce-a trebuit să citească și-a calculat ce era timpul să calculeze, a trecut la joacă pe Roblox. Mihai acompaniază muzica mașinii de spălat în funcțiune cu sforăitul lui (de undeva de sub păturile de pe canapea), Simon e solidar ca-ntotdeauna cu somnul bipezilor (la fereastră, evident).

Ciorbă e, deci e mâncare, curat e cât să am eu minimul confort că e, îmi trag și eu sufletul acum. Organizat, ca să fie răsfățul răsfăț – mi-am pus într-un bol o înghețată sandwich, simplă. Bol, ca să pot tasta fără grija picăturilor de înghețată topită.

Încep acest nou paragraf după o scurtă pauză: am auzit niște zgomote mai ciudate dinspre mașina de spălat, a trebuit să o opresc, să scot o brichetă rătăcită printre rufe (pricina zgomotului) și s-o repornesc.

Adevărul e că Mihai venise de la lucru hotărât să ne scoată în oraș la cină. Nu că ne-ar sta în obicei să frecventăm restaurante, însă azi este aniversarea cununiei noastre. Dar cum eu, metaforic, sunt ruptă-n gură de oboseală și el, literalmente, e rupt în cur după o “explozie”  generată de asocierea baclavalelor din Iran aduse de un coleg cu sandwich-urile vietnameze aduse de un altul, în fine, am propus să n-o mai facem pe prețioșii târându-ne condițiile nefaste pe la restaurant, c-am făcut ciorbă doar.

Ciorbă cu di tăte din cele avute prin cămară și frigider, cu ceapă, țelină, păstârnac, morcovi, roșii din conservă, cu fasole verde congelată, ceva cubulețe de porc… Și, mai presus de toate, cu leuștean! Albită cu un ou bătut cu smântână și usturoi, la urmă iarăși leuștean. L-am rugat pe Mihai să-și recapete limpezimea ochilor și confortul dosului dormind oleacă, pe canapea chiar, oferindu-i astfel iluzia că rămâne, totuși, printre noi, cu noi, că suntem alăturea, facem chestii împreună, avem „good time” cu ocazia aniversării, chiar și cu el sforăind. Pitica – Roblox, eu – iată-mă, cu voi.

Am dat o raită pe wordpress și e alarmant de liniște. Prea puțini mai zic câte ceva și mi-e frică să n-ajungem ca ăia care zic horror-uri de genul „toate alea se sfârșesc la un moment dat”, inclusiv blogging-ul. M-am gândit că e ciudat de liniște și din pricina verii, că toată lumea robotește-n sus și-n jos, bla-bla, seara cădem lați de oboseală. O fi. Oricum, e și ăsta un factor de stres pentru mine, exemplu: măi, n-am apucat să comentez nimic pe blog, or să zică că nu-mi mai pasă, dar, puii mei, chiar îmi pasă, n-am avut când și am căzut lată seara și… Apoi îmi dau seama că așa e cam pentru toți, ceea ce e trist.

Încă nu ne-am revenit complet după cele patru luni “altfel”. Partea bună e că lucruri mici, minuscule, precum cele de a sta cu picioarele pe măsuța din sufragerie, de a nu da socoteală nimănui pentru nimic atunci când, să zicem, tai un morcov și nu-l dai prin răzătoare, de a nu fi pusă în încurcătură când ești întrebată care-i programul zilei, ce facem azi, ce facem de mâncare în următoarele zile – lucruri de genul, banalități dintr-astea, îți dau așa un sentiment de împăcare, de liniște și libertate.

Acum, în momentul ăsta, tot ce sper e ca Mihai să aibă o simplă și banală fisură-n cur, să fie sănătos. Și pitica, la fel, să fie sănătoasă. Evident, și eu, ca să nu le fac belele celor dragi. Și cum s-ar putea sfârși ziua aniversării noastre, ideal pentru mine? Mihai să se trezească mai odihnit, să meargă la budă fără să constate că-i la ciclu, să termin nivelul 62 cu Claptrap pe Borderlands, ca să mă loghez cu Wilhelm, doar cât să-i iau grenada aia mișto ce dedicație pentru Claptrap. Mișto ar fi și să ne uităm la un episod din Dosarele X, unul în care să ni-l arate din pe Smoking Man (știut mort de vreo cinci episoade), că ar fi scăpat cu viață. E printre preferații mei. Și, după un somn odihnitor, că noaptea trecută am dormit doar vreo patru ore, să aflu că sunteți bine, cel puțin bine.

Of, s-a trezit Mihai, cu stare de vomă. 39,2 grade Celsius, stare de vomă, încă nu l-a trecut diareea din nou. Până acum are toate simptomele de aici. Vedem cum e până mâine dimineață, dar nu cred că scapă de doctor. Mai înainte a țipat ca din gură de șarpe, doar din cauză că i-am pus pe laba piciorului prosopele ude. Bărbații ăștia.

Dincolo de glumă, eu sunt varză.

Iar el îmi spune (tot îi arde de glume), că dacă ajungem să comunicăm prin semne, o bătaie a degetului înseamnă NU, două bătăi – DA. Și glumind pe seama diareei (ăsta o fi pluralul?!), și-a amintit de terapia transplantului de materie fecală. Apoi s-a luminat la față, apropo de Luni de Fiere și Bruckner – de fapt n-a înțeles nimeni nimic, de fapt despre terapia asta era vorba…

Sănătate!

Noi mergem la spital, acum.

*

N-am plecat încă. Din cauză că mașina mea cu cutie de viteze automată are o problemă și a lui e cu transmisie manuală. N-am mai condus manuală de mai mult de cinci ani și nu mă-ncumet să mă așez la volan. Dacă mergem și el va fi oprit la spital, eu mă voi întoarce cu pitica cu taxiul. Acum are 38,7 febră și vrea să danseze. Între timp am pus de un ceai, tei cu mușețel.

A făcut un pișu fierbinte, 38,3.

Petrecerea continuă, la mulți ani!