Cum vii dinspre Timișoara spre Oțelul Roșu și apoi înspre Țara Hațegului, îți speli ochii la cât verde, pădure, plaiuri și frumos încape în îngustimea câmpului vizual. În stânga, în drepta, în față și-n spate se-ntinde bucată largă de rai și câte n-or mai fi astfel prin România. Vezi case, gospodării răsfirate lejer și cât apucă ochiul a le fixa din mersul mașinii, te gândești la cât de norocoși or fi cei ce locuiesc acolo, c-ar fi frumos să ai și tu o casă acolo, măcar la pensie s-apuci și tu să guști din tihna vieții la țară, să rupi și tu o fărâmă de veșnicie.
Scriu rândurile astea inspirată de ultimul articol al lui Aldus și poate nu le-aș fi scris, m-aș fi rezumat la a-l aprecia tacit, însă m-am zbârlit citind comentariul Renatei. Nu știu, poate că am eu fumuri în cap, fumuri ce îmbracă într-o elogioasă ideea de rural, poate subiectivismul condiției mele „de la țară” îmi bruiază iremediabil obiectivitatea, de unde și reacția mea.
Renata împarte oamenii care decid să se mute la țară în două categorii, de succes și ratați.
„Ăia de succes au suficient de foarte-foarte mulți bani încât să-și ridice la țară o viloancă gen Primăverii, să-și tragă canalizare și curent în bătătură, indiferent cât de departe e ultimul stâlp și ultima țeavă. Grădina va fi, pe niște hectare, cu flori, cu deschidere la lac/pădure, cu grădinar angajat, amenajată în stil englezesc, japonez, sauvage, kitsch total, sau altcumva. Respectivii își permit să trimită copiii la școala cea mai bună din oraș cu șofer angajat, au timp și program relaxat, ca să ajungă în oraș la serviciu, au nervi și chef să dea o fugă de 40 de km după o sticlă de vin bun, la orice oră din noapte. Ăștia nu se rup de oraș, devin sclavii umili și fideli ai orașului, în sensul că-l cară, bucată cu bucată, la respectiva lor reședință de la țară.
Ratații, ăia care nu mai rezistă la oraș pe bază de sărăcie, se mută în casa părintească – o paragină cu privată la 50 de metri în grădină, o grădină care dă roșii morcovi cartofi ceapă usturoi pătrunjel NUMAI dacă știi s-o muncești, dacă te ține spinarea. Uită vinul cu etichetă. Beau bisulfitul pe care-l fac vecinii. N-au treabă cu școlile, că nu au copii, și nici cu jobul de la oraș, că sunt șomeri.
Vor învăța să se spele la lighean, doar o dată pe săptămână. Dacă telefonul îi ajută și au cont pe fesbuc, vor scrie zilnic, acolo, postând fotografii cu grădini exemplare de zarzavaturi luate de pe net, că, în sfârșit, respiră aer curat! Dar omit să scrie că se culcă seara aproape flămânzi.
”Țara” e pentru cei născuți acolo. Restul, veneticii săraci, o sug!”
Bun, ultimele două propoziții ar trebui să calmeze orgoliile țăranilor veritabili, ceea ce, în fond, cred că suntem mai cu toții. Trec peste descrierea situației „de succes” a celor care se întorc la țară să-și tragă viloaie, treaba lor. Acolo unde zice de ratați mă râcâie. Dacă numiții ratați se întorc în casa părintească, atunci penultima propoziție – „”țara” e pentru cei născuți acolo” li se aplică și lor pentru că e casa părintească, de-acolo or plecat și-acolo aleg să se-ntoarcă. Paragină sau nu, e casa părintească, e ceva sfânt în ea, e ceva ce te-mpiedică s-o disprețuiești fără strângere de inimă, oricât ar fi de veche și demodată, deteriorată, e omenește să vrei să fii acolo, în locurile unde strămoșii scot din pământ degete de ghiocei și toporași, cum cânta Tudor Gheorghe.
Ratații pot iubi o grădină, cât de mică, care, prin muncă, dă roșii, morcovi, cartofi, ceapă, usturoi, pătrunjel etc., dă și-o țuică din corcodușul de lângă gard, un vin “limited edition” din via ce-ți ține umbră-n curte. Umbră la care poți sta în liniște să citești, cu câinele tolănit fericit la picioarele tale, liber s-alerge cât ți-e bătătura, câine pentru care ideea de lesă și plimbări printre blocurile gri sunt SF-uri horror.
Baie la lighean o dată pe săptămână? Asta e o tâmpenie, n-are treabă igiena personală cu a fi la oraș sau la țară, te speli indiferent de condiții și dacă nu o faci, nu o faci pentru că ești împuțit și ăla ești. Budă de lemn în fundul curții? Așa, și? E infinit mai curată decât baia din cel mai fițos mall de oraș, unde toate proastele aruncă pe jos bucăți de hârtie igienică și tampoane, că vine după ele, „doamnele”, femeia de servici și curăță, că de aia e plătită.
Și de ce s-ar culca seara aproape flămânzi ratații de la țară? Ăia de la oraș sunt mai norocoși că au magazinele aproape, non-stopul de la colțul străzii la dispoziție? Vitrinele pline de culori și arome artificiale? Ratații de la țară n-au nonstop-ul, dar au cămara lor cu toate alea, compoturi puse de ei cu maxim trei ingrediente, au legume, zacuscă, murături, siropuri, poate și brânzeturi de la vaca din curte, poate și ouă de la găinile din curte, găini din alea ce nu cresc în cinci ani cât puii de oraș în două luni.
Educație, cultură? De ce n-ar avea parte de ele și ratații de la țară? Sau ce, dacă ai buda în fundul curții înseamnă că nu citești cărți (uneori chiar de pe tron), că nu-ți permiți să te urci în mașină și să mergi la librăria din orașul apropiat?
Nu știu, cred că adevărata provocare a mutatului la țară nu e munca efectivă, cât izolarea socială. E o ruptură serioasă, sunt multe ițe artificiale care-ți dau iluzia apartenenței de oraș, e vecinătatea mulțumii, care alimentează o anume falsă siguranță.
În fine, cred că e în natura noastră să ne fie mai bine la țară, să ne regăsim mai degrabă între pomii din spatele casei decât la una dintre sutele ferestre ale unui bloc turn. Dar chiar și așa, e aiurea să împărți oamenii în ratați și de succes în funcție de cât de ușor reușesc banii a le rezolva necesitățile, indiferent unde ar locui, la oraș sau la țară. Pentru că succesul înseamnă reușită, realizare, e ceva obținut printr-un efort deosebit, iar ăștia cu bani nu întotdeauna au depus efortul în cauză, mai bine să le spunem simplu, oameni cu bani. Și așa, în raport cu cei care n-au succes, respectiv bani, epitetul “ratați” sună ca un compliment. Dintr-un anumit unghi, cel puțin.
În fine, ce pretenții să ai de la cineva crescut la bloc, în spatele unei uși, singura umbră fiind podeaua apartamentului de deasupra? Născuți fiind în furnicar, tânjesc după furnicar și libertatea de a trece de limitele furnicarului se rezumă la condiția de succes sau de ratare, nu e percepută ca normalitate, ca firesc, ca simplul act de a fi bine stând la umbra copacului din curtea proprie și nu luptând cu toropeala celor 40-50 de grade dintre betoanele orașului.
P.S. Măi, și vinul de la țară, vinul nostru de la țară nu-i bisulfit, n-are conservanți și alte rahaturi, e strugure și-atât, ales boabă cu boabă, curățat de ciorchini ca să nu dea amăreală și-am tot făcut, sute de litri pe an, damigene peste damigene.
123 Comments
N-am citit articolul lui Aldus. O să-mi bag nasul şi pe acolo.
Nu dau vinul de la ţară, făcut de un om gospodar, care se pricepe, pe cel mai bun vin cu etichetă din comerţul românesc (nici pe ăla care se făcea înainte de ’89 pentru export şi de care nu era greu să te înfrupţi când prelucrarea se făcea în oraşul tău). E adevărat că eu una prefer vinul din viţă nobilă, dar tot pe cel făcut acasă. Vin din ăsta bea tata -- luat de la prietenii lui Vrancea. Vin din ăsta mi-am cumpărat pentru nuntă. Vin din ăsta făcea bărbatu-meu (din struguri cumpăraţi de la podgoreni, că noi n-avem vie în balcon) când trăia socru-meu şi aveam unde să-l depozităm. După ce a învăţat cum să-l facă, i-a ieşit cel mai bun vin pe care l-am băut în viaţa mea (tata era de părere că o fată trebuie să ţină la băutură, ca să n-o îmbete vreun golan 😛 ).
Îţi dau dreptate în ceea ce priveşte izolarea socială -- şi nu numai. Dar treaba asta, cu izolarea, am constatat-o anul trecut pe pielea mea.
Vero, mi-ai făcut o poftă nebună de vin de casă, data viitoare când bei un pahar să te gândești și la mine. Din punctul meu de vedere, un vin de casă făcut ca la carte e “curat” în comparație cu o mare parte dintre vinurile din comerț, cu sau fără denumire de origine controlată. Ca să nu mai zic de gust… Evident, poate că e perspectiva mea subiectivă, pentru că înainte de a ști de Fanta, de Pepsi, de Coca Cola, de dozatoare și tutti fruti, beam must, ăla era sucul nostru, al copiilor. Ca țăranul, no. 🙂
Bun, eu știu că Renata o să zică că, doamne feri, nu se referea la noi sau la oricare careva în mod particular când zicea de ratații care se mută la țară și știu c-așa și e. Ba chiar mă aștept să ne povestească ce vin grozav de țară a băut cândva în curtea de la sat a unor buni prieteni, oameni cu salarii obișnuite, nu mari, oameni simpli.
Beau câte un păhăruţ de vin (sau câte un pahar de şpriţ când se-ntâmplă s-avem în casă apă minerală) după fiecare masă de prânz. Aşa că mă pot gândi la tine în fiecare zi, Cudi. 🙂
Nu credeam să se iște o discuție în contradictoriu pe tema asta.
Ca să înțelegi satul, trebuie să fi trăit măcar o vreme în el. La fel pentru oraș, numai că orașul e, cum să zic eu, îmbrăcat într-un ambalaj strălucitor. Îl poți zări de la distanță. Îi poți vedea beneficiile, pe care toată lumea le trâmbițează. Satul e modest. Satul e ca o fată lipsită de farduri și bijuterii, îmbrăcată simplu, care la prima vedere nu pare cine știe ce, așa că nu te atrage decât dacă ai iubit-o sau o iubești. Altfel, poți trece pe lângă ea fără să realizezi că te-ar putea face fericit.
Sigur că sunt și multe elemente perfectibile la țară. Îmi amintesc de exemplu de un moment în care, copil fiind, i-am ajutat pe bunici la strânsul fânului în căpițe. Și, pentru că eu când eram mic eram harnic 😀 , m-am dus mai la distanță de familion, care muncea în echipă, și am ridicat o ditamai căpița de unul singur. Pentru ca la sfârșit bunicii s-o dea jos și s-o refacă la circa un metru jumate distanță, pe motiv că n-am aliniat-o cu celelalte și ce-o să zică lumea de un așa amplasament? 😆 Pe vremea aia, pământul era răsfățat. Astăzi, cred că și-ar dori să-i mai culeagă cineva, din când în când, spinii și buruienile.
Legat de comparația dintre „ratați” și „realizați”, pe mine mă sâcâie următoarea chestie (și mă sâcâie pentru că nu m-am gândit la asta când i-am răspuns Renatei pe blogul meu): dacă viața la țară e așa deplorabilă, de ce trag bogații acolo? Bun, își duc cu ei toată civilizația orașului, dar de ce trebuie s-o ducă în pustiu, în loc să-și facă ceva în buricul orașului? Și cu asta mi-am amintit de un banc vechi. Un investitor ajunge pe o insulă ai cărei băștinași, în afară de câteva ore de pescuit pe zi, nu făceau mai nimic, toată ziua petrecând și relaxându-se. Occidentalul nostru se apucă să facă niște calcule și apoi le spune: „Dacă voi ați munci 10 ore pe zi, ați putea să vă schimbați destinul în bine!” „Cum așa?”, îl întreabă ei. „Păi, voi acum pescuiți doar cât să vă ajungă vouă să mâncați. Dacă ați pescui 10 ore pe zi, ați prinde mult mai mult pește, pe care ați începe să-l vindeți la turiști. După un timp, cu banii câștigați v-ați putea cumpăra o barcă mare, cu care să transportați pește la oraș. Ați câștiga și mai mulți bani, care v-ar permite să vă cumpărați plase și instrumente profesionale de pescuit, care ar aduce și mai mult pește. Continuând să investiți profiturile în mod inteligent, în scurt timp v-ați crea o franciză de prelucrare a peștelui și ați deveni cu toții foarte bogați.” „Și la ce ne-ar ajuta lucrul ăsta?” îl întreabă ei. „Cum la ce? Păi în 20 de ani ați câștiga atâția bani, încât v-ați permite să vă cumpărați câte o insulă, unde să trăiți lipsiți de griji până la sfârșitul vieții, fără să trebuiască să mai munciți!” „Dar noi suntem deja pe o insulă minunată, unde trăim lipsiți de griji și fără să ne omorâm cu munca!”
Ai scris foarte frumos, mi-a plăcut.
Da, asta cu “ce-o să zică lumea?” e boală grea a oamenilor de la sat, de care nu s-au lecuit nici ai mei. Până și parii de roșii trebuiau perfect aliniați, astfel încât să vezi rânduri rânduri din oricare unghi ai privi postata cu roșii. Straturile de morcovi, de ceapă, de pătrunjel, de păstârnac trebuiau și ele trase cu maximă atenție, să se vadă frumos și îngrijit din satelit. Cunosc fenomenul.
Eu tind sa-i dau dreptate Renatei, nu modului cum a pus problema (care din ce vad poate fi jignitor pentru unii), ci ideii unei discriminari socio-economice a celor care migreaza spre tara.
Migratia dinspre oras spre satucuri satelit din jurul unui oras sau macar construitul unei case de vacanta a intelectualimii/nobilimii e un fenomen vechi de sute de ani si tonul a fost dat de nobilimea locala din diverse tari. Motivul e simplu: spatiu si priveliste. Astea-s greu de avut in oras. Resedinta respectiva de vara (care uneori devenea principala) era la fel de confortabila ca cea de la oras. Exemplul astora a fost luat si de diversi alti tipi instariti si continua si in ziua de azi la fel de abitir (doar zonele alese pentru migratie sunt din ce in ce mai departate pe motiv ca alea mai aproape au fost deja ocupate de cei de dinainte). Ba exista si “harti” ale migratiei pentru diverse orase, adica unde si in ce zone preferau bogatii/intelectualii vremii sa plece din oras, in functie de perioada.
Apoi da, exista migratia data de saracie. Adica cei care au venit de la tara sa-si incerce norocul la oras si nu le-a iesit. Si care, zic eu, probabil se intorc cu placere, fiindca aia e lumea lor, aia e casa lor si in mod evident nu s-au adaptat la oras. Acum, ce mi se pare de dezbatut este daca migratia asta temporara de o generatie, maxim doual poate fi numita migratie sau nu. As inclina sa zic ca nu.
Altfel nu sunt de acord ca mutatul “la tara” inseamna renuntatul la confortul urban bazic sau la accesul la toate facilitatile unui oras. Poate doar daca locatia e extrem de departe de un oras.
Noi suntem oraseni care s-au mutat la tara. Eu-s moscovit (familia mea e insa din Petersburg de multe generatii), doamna e bucuresteana (ea avea bunici la tara, ai mei erau unul langa Paris, alta la Geneva). In Geneva am locuit in centru desi avem o casa pe margine, nelocuita, a familiei (apropo de migratia generatiilor anterioare), in care n-am stat fiind prea clasica si mare. Ca veni vorba si e pe subiect, in Geneva sunt multi cu un apartament in centru si casa pe margine (pe motiv de blocaje de trafic, de regula). In Norvegia insa ne-am mutat “la tara” :). Ne-am facut o casa pe o insulita langa Bergen. La 17 km de oras. N-am renuntat la absolut nici un confort cu care eram obisnuiti. Si nici vecinii nostri, nu par sa aiba vreo lipsa, desi unii traiesc din ce cresc. Nu vad vreo problema sa-mi duc plozii, daca si cand i-as avea, la scoli bune din oras. Uneori, des, e blocaj pe drumul spre casa. Nici in asta nu vad o problema ca ne place sa ascultam muzica in masina.
De ce ne-am mutat noi, oraseni de cand ne stim, la tara? Intai si intai pentru spatiu. E greu sa gasesti suficient spatiu in oras si sa-ti ridici o casa cu arhitectura pe care o vrei tu. Chiar si de-am fi reusit, am fi fost aproape de strazi si voiam sa lasam pisicile sa zburde fara sa le racaim cu spaclul de pe strada. Nu in ultimul rand pentru peisaje. Nu zic ca nu poti vedea fjordul din buricul targului, dar se vede mult mai misto de pe insula :). Regretam? Nu, catusi de putin, orasul e la 15 minute distanta, dar il vad doar cand voiesc eu.
Articolele despre “aoleu aveti grija ce va doriti” mi se par scrise de amorul artei. Doar daca lucrurile nu-s foarte diferite in Romania, ceea ce chiar n-as prea crede. Nimeni nu te forteaza sa ai veceul in fundul curtii, chiar nu costa asa mult si nu necesita cine stie ce manopera sa-ti faci o fosa langa casa. Acum, sigur, daca te muti intr-o darapanatura in care nu intentionezi sa bagi bani, timp si efort (e un “tu” generic), poate sa fie dificil, dar ma indoiesc profund ca genul care citesc articole “cu avertizari” pe net, accepta in primul trand sa se mute chiar asa “aproape de natura” :). Asta daca nu cumva “sportul” e sa cresti morcovi si legume si traiesti ca inaintasii de acum cateva secole. Atunci, da, sunt de acord, e complicat! :D. Da’ atunci nici nu merge sa te vaicari, e alegerea ta, sportul tau.
Vladimir, tu și vecinii tăi sunteți bogați, nu cred că eu, în viața asta, o să mă bucur de o treime din confortul vostru financiar. Asta cu crescutul de morcovi și legume mi se aplică și mie (de fapt cultivatul și recoltarea cartofilor reprezintă adevăratul sport, adevărata provocare, munca ce mie mi se părea cea mai grea, că o făceam “manual”, cu sapa, n-aveam tractor sau plug). Cultivam legume pentru că era, financiar vorbind, avantajos, nu dădeam bani pentru a le cumpăra, făceam economii, aveam ce mânca. Însă chiar și așa, îmi plăcea la țară, îmi plăcea grădina, se umfla sufletul în mine când vedeam pomii înfloriți, când mă duceam cu coșul atârnat de braț prin grădină s-adun de o salată: roșii, ceapă, castraveți etc. Bun, astea în paralel cu naveta către oraș, unde mergeam zilnic pentru școală și, mai apoi, la locul de muncă. Ce-am pierdut? Chestii ce țin de viața socială: nu puteam ieși cu fetele seara în oraș, nu știam de discoteci (am fost de vreo trei ori în viața mea la discotecă, în studenție; într-un club n-am călcat niciodată), n-am știut ce-i aia viață de noapte în urbe, n-am putut merge la petreceri, n-am prea avut prieteni oameni. Însă cum nici prea prietenoasă nu sunt de felul meu, mare lucru nu știu dacă am pierdut. Pe de altă parte, am avut foarte mulți prieteni necuvântători.
În satul socrilor mei e discotecă. A frecventat-o nepoată-mea (a cărei vârstă cred că e apropiată de a ta), de când avea vreo 13-14 ani, în fiecare weekend petrecut la ţară. Asta cu acordul părinţilor şi spre disperarea bunicilor (socrii mei), de care nu se lipea somnul până n-o vedeau întoarsă acasă. Cu alte cuvinte, viaţă socială pentru puştime există.
Autonomia a făcut toţi banii în perioada ’81-’89. Socrii mei ţineau câte doi porci în fiecare an, aveau vacă, o oaie sau două la stână, găini şi uneori şi raţe şi iepuri. Plus ce creştea prin grădină şi pe puţinul lor pământ (satul e la deal, n-a fost cooperativizat). Noi, ăştia de la oraş, îi ajutam cu bani când aveau nevoie şi plecam de fiecare dată de-acolo cu câte provizii puteam căra.
Și pe vremuri exista viață socială la sat. Mai așezat, mai cu treabă bună, adică nu deșănțat ca în orașele de azi, dar exista. 🙂
https://www.youtube.com/watch?v=7eouxTK2iHw&t=6m4s
Bineînţeles că exista. N-aveau (şi n-au) teatru, operă, localuri de lux/fiţe… Dar, pe lângă colindatul şi uratul şi alte obiceiuri de sărbători, nunţi şi priveghiuri, mergeau la horă în loc de discotecă şi nu duceau lipsă de cârciumi. În satele mai răsărite din Ardeal am înţeles că se organizau şi baluri. (Unul din bunicii mei era de pe lângă Sibiu.) Iar în epoca socialistă aveau cămin cultural. Cred că în fiecare comună.
Păi și acum sunt cămine, unde se țin de exemplu parastase și poate nunți. Iar baluri mai nou se fac și cu concurs de miss. Pentru că oamenii sunt ființe sociale, iar acolo unde a existat o comunitate au existat și momente de distracție sau voie bună și moduri de a le organiza (specifice acelei comunități, evident). Ce se uită de către unii și alții plecați în țările reci este că și satele sunt populate tot de oameni, la fel ca orașele. Care oameni au aceleași virtuți și metehne omenești, indiferent de locul unde-și duc viața. Și eu cred că am niște vecine de bloc care-și duc urechea la ușă când aud zgomote de pași necunoscuți pe hol. Dar, vorba aia, sunt cu picioarele în papuci de casă. 🙂
Ai dreptate, Aldus, metehnele omeneşti sunt aceleaşi peste tot. Şi-n Bucureşti aveam, la parter (acolo erau garsoniere ocupate mai ales de pensionari) vreo 2 babe care vedeau tot, auzeau tot, ştiau tot.
Şi se poartă să te întrebe vecinii de bloc ce faci, unde te duci, ce ţi-a adus curierul în pachetul ăla, unde o să pui parchetul pe care tocmai îl descarci din maşină…
Ai dreptate, Vero, era de dansat și pe la noi, doar că pe noi (pe mine și pe soră-mea) nu ne lăsa tata să umblăm seara. Am avut eu o tentativă, am vrut într-o seară să merg și eu cu ceilalți tineri la discotecă, am sărit pe geam (treabă cu premeditare, mi-am potrivit dinainte scara găinilor sub geam), dar până să ies din curte, am dat nas în nas cu tata. Am luat bătaie și m-am lecuit, a doua oară nu m-a mai mâncat în fund să poftesc la dansuri nocturne.
Singura plimbare/distracție nocturnă era noaptea de Înviere, aventură în toată regula. Dar și atunci, însoțită de bunica.
Da, Cudi, asta e cu totul altceva. Probabil ai fi luat bătaie pentru pofta de dans nocturn şi dacă ai fi locuit în Cluj, în Timişoara, în Bucureşti…
Adevărat…
Vero, o fi satul parintilor tai mai apropiat de normalitate. O fi vreo exceptie. Dar pe la noi si prin satele dimprejur e aceeasi poveste. Si sunt sate foarte apropiate de orasul ala… “centrul culturii” romanesti .
E adevarat ca ambulanta vine, dar in cit timp ? Am prietena care e asistenta pe Ambulanta, merge la cazuri cu doctori morti de beti ( alcoolici carora nimeni nu le zice nimic, ca pile ), dar in cele mai multe cazuri, merg fara ei si cam fara dotari. Prin noroaie si hirtoaape, ramin intepeniti si ii cheama caruta cu cai sa scoata ambulanta din namol cind ploua. Sau nimereste in sate cu tigaani ( gen Hadareni, stii cazul din ziare ), unde stau rudele bolnavului in ulita si ii iau la ciomege pe astia, de trebuie sa cheme politia sa-i apere ca sa se poata apropia de bolnav. Sau o rup la fuga cu tot cu ambulaanta si fara sa vada bolnavul.
Atit de saraci saraci sunt pe la sate, ca isi fura si gainile din cotet noaptea. Stiu la noi in sat o familie numeroasa care traieste asa cum spui tu, doar din munca de la cimp, cu oi, vaci si legume. Dar fiind numerosi, au pus toti mina de la mina si lucreaza impreuna pamintul , iar vara, toata noaptea dorm in cimp in colibe ca sa pazeasca de hoti. Au zeci de caini cu ei si spun ca aproape in fiecare noapte cineva vine la furat. Norocul lor e ca sunt un clan mare si lucreaza impreuna, ca altfel nu ar avea nici o sansa. Legume vind in piata ca sa isi fac bani de trai. Cum traiesc ? Pai fix supravietuiesc si ei sunt multumiti cu asta.
O alta amica de-ale mele si-a cumparat casa la sat, insa ea munceste si traieste in Europa. Femeia mi-a zis clar ca a indraznit sa cumpere, doar pentru ca are rude care pazesc casa de hoti. Pentru ca au fost situatii in care astia plecati din sat si-au gasit casa demolata ori devastata de sateni. Furasera si ferestrele, si peretii, caramida cu caramida si desigur, nimeni nu a vazut, auzit nimic !
Aldus, discoteci erau si cind eram eu fata tinara in sat. Plin de mirlani tineri si morti de beti, dar era singura distractie. Nimeni de pe alte sate, ori din orasul de linga noi nu indraznea sa vina in sat la discoteca ( aceeasi poveste si in satele vecine ), pentru ca taranetii locali se organizau in haite si ii calcau in picioaare pe vizitatori, pentru ca … veneau sa facqa curte fetelor din sat. Concurenta trebuia eliminata din fasa, cee ace s-a si intimplat, ca nimeni nu indraznea sa mearga dintr-un sat in altul la discoteci. Acum nu se mai tine discoteca .. . n-au cu cine, ca majoritatea tinerilor au fugit de foame in Europa la furat .
🙂
Păi și doctorii ăia, de fapt medici, sunt de la sat sau de la oraș?
Eventual ambulanța fuge înaintea lor, ca-n desene animate. 🙂
Păi dacă au găini, nu sunt chiar săraci. O găină înseamnă carne plus ouă. Iar dacă și le fură unii altora, atunci per ansamblu rămâne fiecare cu cât avea la început, nu? 🙂
Cei care supraviețuiesc la oraș, cu rate în spate, sunt mai breji? Diferența fiind că unii mănâncă rodul muncii lor, în timp ce alții mănâncă chimicale. Oricum, la sat, dacă ești gospodar, nu mori de foame. Nici măcar în România. Ba chiar poți s-o duci mai bine ca la oraș.
Haidi bre… au demolat-o hoții cu buldozerul, sau cum? Cu pereți cu tot? În văzul lumii, care n-a văzut nimic?
Păi și nu-ți pare bine că aveai așa niște ficiori, de nici măcar nu-i lăsau pe cei din satele vecine să se apropie de tine? 😛
Aldus, te citez ” Cei care supraviețuiesc la oraș, cu rate în spate, sunt mai breji? Diferența fiind că unii mănâncă rodul muncii lor, în timp ce alții mănâncă chimicale. Oricum, la sat, dacă ești gospodar, nu mori de foame. Nici măcar în România. Ba chiar poți s-o duci mai bine ca la oraș.”
De unde inteleg ca tu n-ai pus mina in viata ta pe o sapa. Poate nici macar in joaca.
La oras muncesti 8 ore si apoi stai cu berea in mina in fotoliu acasa. La sat muncesti zi lumina si tot o duci mai prost ca la oras. Intreba-i pe taranii din satele de unde vin eu, care au sobe cu gaz ( le-a facut Ceausescu reteaua ), dar prefera sa faca focul cu lemne si coceni pentru ca nu isi mai permit sa faca focul cu gaz.
Fire, am trecut și noi de la sobe pe gaz la sobe pe lemne din motive de randament termic. Cu arzătorul pe gaz dat tare trăgeam țugul, cum se zice, chit că aveam calorifere peste tot. Nu se încălzea casa, dormeam cu căciulile pe cap. Poate e chestie de pereți din cărămidă, de prea mulți pereți exteriori, nu mergea, oricum. Așa că am trecut din nou pe lemne și calorifere din fontă, mari. Cel puțin era cald! Și nu e mai ieftin focul pe lemne, crede-mă. O iarnă pentru noi însemna lemne în valoare de 30-40 milioane lei vechi, acum cred că e ceva mai mult.
Eu imi amintesc de pe vremea lui Ceausescu, ca era la fel si la noi. Nu uit niciodata cum imi clantaneau de frig dintii dimineata cind ma dam jos din pat … bruma aia care se forma pe pragul usii in casa … groaznic.
Cind inchideam soba, in maximum 2 ore se facea frig in casa. Solutia era sa lasam focul aprins peste noapte, ceea ce si am facut, ca era ieftin gazul pe vremea lui Ceasca. Dupa ’89 …. a fost cum zici tu, frig crincen ca gazul e scump. Acum e prohibitiv de-a dreptul si oamenii nu isi mai permit nici macar in timpul zilei ( tin legatura cu fetele si imi povestesc ororile de acolo ).
Insa da este asa cum spui tu, caldura facuta de gaz e cumva rece, iar aia care vine de la lemne e mult mai calda si se simte altfel. Plus ca dupa ce stingi focul, jarul ramine incons multa vreme si mai da caldura peste noapte.
Fire, tata era responsabilul fochist, dezmembra și reasambla sistemul de încălzire de câteva ori pe an. Uite o invenție de-a lui:
Și da, ăla e un extinctor folosit pe post de vas de expansiune…
Cudi, m-am uitat la poza, n-am inteles nimic. Habar n-am ce-i ala vas de expansiune, vorbesti limbi straine.
Eu nu stiu de d-astea, ca la noi nu era cu calorifere ( alea erau un lux pentru domenii de la orase ). Pe la noi erau sobe de tabla care se raceau aproape instant, iar pentru taranetii mai instariti, luxul suprem era soba de teracota.
Fire, pe vremea lui Ceaşeşcu, respectiv în anii 80, îţi clănţăneau dinţii şi la bloc.
Mi-aduc aminte de prima seară în noul nostru apartament, în iarna lui 85. Sclipea varul pe pereţi… o frumuseţe! Îngheţase, în casă erau două grade.
Blocul încă nu era tencuit pe exterior, caloriferele erau mai mult reci, nici gaz n-aveam, că încă nu ne racordaseră, butelie ioc.. Găteam pe plită electrică, ţineam un reşou în priză ca să ne încălzim… Am cumpărat cu chiu cu vai o aerotermă, dând ciubuc, că altfel vânzătorii spuneau că n-au, am găsit şi un calorifer electric la mâna a doua… Şi, mai spre primăvară, când am ajuns la minunata temperatură de 9 grade în dormitor, am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior.
Iar când mergeam la ţară, unde duduiau sobele, aproape că mi se făcea rău de prea multă căldură. 😀 Că tot frig era şi la serviciu, purtam în birou pulover de lână groasă şi salopetă matlasată. Şi mi-era groază să mă duc la WC, că salopeta aia trebuia lăsată în jos cu totul. Îi invidiam pe bărbaţi fiindcă pot să se pişe fără să se dezbrace! 😀
Fire, nu știu de ce ești pornită pe un dialog cu mine. Aparent ai tu niște certitudini cu privire la satele românești și vrei să ne arăți cât de mult ne înșelăm.Ok, așa o fi, dar într-o anumită măsură putem spune că discuți cu niște oameni de la țară, nu? Adică cu noi. De ce o faci? Apropo de care chestie, te-am întrebat mai devreme dacă nu cumva toată România este, în opinia ta, un fel de mare sat. Și dacă da, cum de și canadienii sunt atât de nașpa, de nu contenești a-i stropși cu fiecare ocazie? Nu cumva problema e și puțin la privitor?
Ce aș putea răspunde la o înșiruire de lucruri grav exagerate sau distorsionate? Da, sunt țărani bârfitori. Gura târgului, cum se spune. Ce contează că stau cu picioarele în țărână (sau țarină? vezi dacă nu folosești diacritice?)? E chiar mișto să stai desculț pe pământ, nu pe beton. E și mai sănătos. Și ce, crezi că babele de la oraș sunt mai puțin bârfitoare? Pe de altă parte, sunt și țărani care te cheamă la „o bârfă” cât se poate de faină, de ai tot povesti cu ei. Sunt oameni și oameni, nu generaliza. Sigur că la sat sunt ușor mai băgăreți; pe de altă parte, la oraș nu-i pasă nimănui de tine. Dintre niște oameni cărora le pasă, chiar dacă uneori nu știu să-și exprime afecțiunea sau prietenia în cel mai inspirat mod, și alții cărora nu le pasă, eu îi prefer pe primii.
De oprit, nu m-a oprit nimeni în drum, de câte ori am fost la sat. De povestit, venind pe uliță de la munca câmpului, s-a povestit. Uneori cu glume și ironii. Ca de pildă când un tip care-și luase tractor s-a fălit că după el se vede ceva, iar o femeie de lângă a zis că da, se vede, și s-a uitat la talpa piciorului, ca și cum ar fi călcat în ceva. Și toți au râs. Și au continuat să meargă mai departe, pentru că, mă înțelegi tu, discutau prietenește. Ți-e frică de oameni, sau ce pana mea înseamnă asta că te opresc din drum?
Da, te mai „spionează” prin gard. De exemplu, ultima dată când am fost la țară am aprins, din greșeală, atât becul „din casă” cât și pe cel din târnaț, că erau cuplate la același întrerupător. Ultimul nu era necesar, că încă nu se înserase și oricum noi eram înăuntru. La nici două minute, o femeie care trecea pe uliță ne strigă că arde becul afară. Și e bine că te „spionează”, că mai pot alunga o vulpe sau un uliu, când tu lipsești. Prefer varianta asta nepăsării. Cineva, parcă Blaga, făcea o comparație între casele noastre și casele-cetăți din satele germane, de exemplu. Case cetăți, în sensul că fiecare își ridică zid și se izolează de restul.
Ce mai vrei să-ți zic? Că n-am văzut oameni care își dau în cap la cârciumă? Poate pentru că nu frecventez. Și că în fiecare loc există uscături? Cei care își dau toți banii pe băutură și țigări sunt drojdia oricărei comunități, rurale sau urbane, dar nici ei nu-și dau în cap și nu se omoară, ci cel mai adesea conviețuiesc foarte bine unii cu alții, seară de seară. Treaba lor. De regulă, câteva familii din sat își vor duce crucea soților sau feciorilor care sparg toți banii pe băutură. Iar acestea sunt excepții.
De babe violate n-am auzit decât la televizor. Iar spații goale în locuri în care cu o zi înainte să fi fost case n-am văzut în viața mea. Și sărăcia nu e deloc extremă pe la sate. Sărăcia e așa cum ți-o faci, indiferent unde locuiești, sat sau oraș. După cum ziceam, dacă ești cât de cât gospodar, o duci bine. Inclusiv financiar.
Ambulanţa vine fără întârzieri nejustificate, Fire. Drumul e asfaltat şi doctorii nu sunt beţi.
Sigur că se întâmplă, în alte locuri, şi ceea ce spui tu, dar de la asta şi până la a generaliza e cale lungă. Nu-s toate satele de ţigani, nu-s toate pline de noroaie şi hârtoape.
Asta spuneam si eu, Vero, ca nu-s toate satele la fel. Problema e ca multe ( ca sa nu zic majoritatea ) sunt pe drumuri neasfaltate. Tigani sunt cam peste tot, dar unele sate sunt mai norocoase decit altele ( vezi Hadareniul cind s-au incaierat cu romanii ).
Renata, nu-mi aminti de dusul la lighean, pleeeease ! Pe cap te spalai mai simplu, problema aparea cind trebuia sa te speli pe corp. Sau cind isi spala vecina puradeii 4 la numar, toti in aceeasi apa din lighean … in fiecare simbata. Taranetii se spalau numai simbata ca asa era traditia, ca sa fie curati a doua zi cind mergeau la biserica. Spalatul pe maini nu se inventase ( poate acuma, ca s-au mai modernizat, au mai iesit prin lume ), si vesnic la scoala din sat era cite uin copil internat in spital cu hepatita A. Ceva banal.
La spațiu și priveliște mai adaugă aerul curat, stilul de viață mai sănătos, autonomia sau libertatea mai mare (faptul că nu mai depinzi de vecinii tăi), o viață mai aproape de natură (nu în sensul că te îndepărtezi de tehnologie, ci în sensul că poți să te plimbi, uneori, cu picioarele goale prin iarbă și să miroși florile din grădina ta) și, nu în ultimul rând, izolarea de mulțimi, care, în cuvintele lui Andrei Gheorghe, mixează imbecilități.
Chiar dacă Renata ar avea dreptate legat de existența acestor categorii sociale, împărțeala ei e foarte simplistă: ignoră existența altor criterii de analiză precum și faptul că există oameni care doresc să se mute la țară și nu sunt nici nababi, nici ratați. Adică, practic, ea a luat doar două categorii extreme. Nu zic că acestea nu au o reprezentare, ci că e superficial să te limitezi la ele. Reține aici și că ceea ce tu numești intelectuali/nobili, adică în speță oameni cu ceva posibilități, nu se suprapune peste prima ei categorie, a celor care se scaldă în bani și deci își permit absolut orice. 😉
erată: „adaugă”, nu „mai adaugă”
Care izolare de multimi, Aldus, ca la sat esti ca pus in vitrina, toti isi baga nasul in viata ta cu nesimtire ? Stau tarancile pe sant cu picioarele in tarina si toaca marunt pe toti care trec pe ulita. Asta nu ar fi o problema, dar te opresc pe drum si incep sa te intrebe chestioi [ersonale, sa-ti spuna ce sa faci si cum sa faci, sa te puna la curent cu ultimele birfe. Te spioneaza prin gard si dau pe goarna pe ulita. De ce crezi ca satenii sunt asa terorizati de vecini, incit isi aliniaza straturile la milimetru si nu cuteaza sa spele in zile de sarbatoare ?
Vin si iti bat la usa fara sa sune inainte, se aseaza in casa ta si sporovaiesc cit au ei chef, fara sa le pese ca poate ai alta treaba. Se maninca unii pe altii de n-ai vazut asa ceva, din cele mai imbecile motive, vorba lui Andrei Gheorghe. Parintii se baga in viata copiilor si le fac viata caalvar ( bine, asta e specific romnesc si e la fel si la orase ).
Si tot mereu vezi cite un taranete care ii da in cap altuia la circiuma. Politia vine dupa 4 ore cu autobuzul de la oras ( drum asflatat, 3 km de la oras ) sa le spuna sa se impace. Taraanii isi fura reciproc culturile din cimp, toti se prefac ca nu vad-nu aud. Multi au renuntat sa mai cultive in cimp, ca ramin fara.
Tot mereu se intimpla sa intre mirlanii mai tineri, noaptea peste cite o baba singura, sa-i ia pensia ( au grija sa mearga in ziua in care vin pensiile ) si sa o violeze, bonus. Vecinii stiu, vad si aud, cainii latra si dau alrma, dar vecinii se incuie in casa si birgesc a doua zi pe ulita ca ei au vazut cind au intrat si cine erau. Povestea se repeta periodic, ca saracia e extrema pe la sate. Suni la politie noaptea ? Sa fim seriosi ! Cine e o idee mai istet, se duce afara prin Europa la furat sau muncit cu circa zilier, ca sa scape de foamea crunta de la sate.
Ai nevoie de spital, ambulanta ? Pai mori cu zile pe ulita satului. Ai curaj sa-ti trimiti copiii la scoala din sat ? Profesori psihopati care barjocoresc copiii, suplinitori semianalfabeti, etc. Unde muncesti daca te muti la sat ? Traiesti din ajutor social, ori faci naveta la oras si pui jumatate din salar pe naveta si ajungi acasa seara. Da’ te plimbi prin curte si-ti miroase a panselute …
Ambulanţa vine, Fire. Acum nici o lună a venit la soacră-mea, la 15 km de oraş.
Şi, în cei 35 de ani scurşi de când m-am măritat, n-am auzit să fi fost jefuită şi/sau violată vreo babă din satul ăla.
@Vero “în cei 35 de ani scurşi de când m-am măritat, n-am auzit să fi fost jefuită şi/sau violată vreo babă din satul ăla.” In satul ala , asa cum bine-ai spus dar in Romania , exista sute si mii de sate , de ce uiti asta ? Sau te faci ca uiti ca , numai anul trecut , au fost babardite cu japca nu mai putin de zece babatii ??? O fi mult…o fi putzin nu stiu dar , cert este ca au fost iar cordacii , erau barbati ce aveau cu mult sub treizeci de ani varsta deci , cu minim treizeci chiar patruzeci de ani mai putin , decat babele respective .
10? Din punct de vedere statistic, nu e mult deloc. Poţi cumva să dovedeşti că România e ţara în care sunt violate şi jefuite cele mai multe babe?
Te sfătuiesc să nu te mai uiţi la ştirile de la ora 5, sau cum le-o mai fi zicând. Ăia caută cu lumânarea toate nasolelile, de parcă în ţara asta s-ar întâmpla numai rele şi nimic bun. De la TV, radio, din presă şi de pe net afli ştiri de senzaţie, adică excepţiile de la regulă.
Oamenii sunt la fel peste tot, cu bune şi cu rele. Nu s-au adunat în România toate jegurile. Avem şi noi partea noastră, au şi alţii partea lor.
În plus, eu vorbesc de satul pe care-l ştiu eu, Fire de ăla pe care-l ştie ea. De ce ar fi al ei regula şi al meu excepţia, şi nu viceversa?
@Vero Mi-este greu , mi-este foarte greu s-o dovedesc . N-am mijloacele tehnice pentru acest volum imens de munca , n-am nici priceperea dar nici rabdarea necesare si-n plus de asta { presupunand ca…m-ar pune dracu sa-ncerc } , in Romania astfel de informatii , nu-s la dispozitia oricui se trezeste ca vrea el sa faca o statistica . Merci de sfat dar , chiar nu iau in consideratie mai mult de 10% { de multe ori nici atat…nu mai am incredere nici in aia de la Meteo } din stirile de la ora 5 ale oricarei televiziuni…fireste mai putin ale alora de la CNN 😉 ! ” Nu s-au adunat în România toate jegurile.” Ba da , s-au adunat si culmea , acestia conduc destinele Romaniei !!! Iar “satul pe care-l stiu eu ” cum ai spui dumneata …nu mai este de foarte multa vreme satul acela patriarhal caci , traim in plin mileniu III in cazul in care-ai uitat . Astazi , in ” satul pe care-l stiu eu ” dupa cum spui dumneata stimata Vero , nu mai locuieste nimeni : au murit toti si satul impreuna cu ei ! Nu neaaparat tiganii… ROMANII AU DISTRUS TOT !!!!!!!!!! Nu te supara pe mine dar , acesta-i adevarul …
Marian, da’ nu e nevoie de nici o statistica, pentru ca realitatea bate orice cifre si teorii. Hai sa ne uitam putin in jurul nostru si sa constatam ce natiune psihopata sunt romanii ( sa ma scuze romanii verzi, dar asta e opinia mea… nu e necesar sa aveti aceeasi opinie ca si mine ) !
Nici macar nu e nevoie sa ne uitam la sate, ci la orase. si ne oripilam de halul in care profesorii romani isi traumatizeza si batjocoresc copiii in scolile de la oarase. In orice tara din Occident, animalele astea cu catalog ar sfirsi urgent in catuse.
Sa ne uitam la generatia noastra, batjocorita si crescuta cu bataia si umilinta de catre parinti ( desigur, sunt si ceva exceptii ! ). Daca citesti pe bloguri si forumuri romanesti in care citiorii povestesc cum au fost ei crescuti cu traditionalul ” eu te-am facut, eu te omor”, ai nevoie de Distonocalm.
Sa ne uitam in jurul nostru si sa constatam cum isi trateaza romanii femeile. Aproximativ la fel ca prin tarile arabe, nu e mare diferenta.
Sa vedem cum trateaza romanii animalele si te ia cu groaza. Circul din blocurile romanesti, mincatoria, mizeria crunta din orasele inecate in gunoaie, strazile pline de hirtii, femeile tinere absolut terifiate sa umble singure pe strada seara, fete tinere terifiate sa nu fie abuzate de baieti ( violuri cit cuprinde, strigaaturi porno dupa ele pe strada, maini pe cur prin autobuz, seara pe strada te inghesuie animalele si iti baga mina sub fusta, etc. )
Asta spune multe despre orice natiune : felul in care trateaza animalele, femeile si copiii. Mai scrie presaa, mai incearca sa-i dreseze, sa ii scoata din salbaticie. Ion Cristoiu le zice fara jena si tot mereu, ca-s natie de babuini.
Nu e nevoie sa te uiti la sate, ci doar la orase. Despre sate nici nu are rost sa mai vorbim, ca aia sunt si mai primitivi decit orasenii. Din ce am trait, vazut in Romania, eu trag concluzia ca aia e natiune de psihopati ( cu exceptiile de rigoare ! )
Marian, probabil că trăim în Românii paralele.
Cu alte cuvinte, suntem “în trend”: statul paralel, satul paralel…
Fire, greșesc în presupunerea că tu consideri toată România ca fiind un fel de sat mai mare și mai răsfirat așa?
@Aldus NU , NU GRESESTI !!!!
Cudi, cind am citit articolul, primul gind care mi-a venit in minte a fost daca nu cumva te-ai nascut la oras ? Pentru ca eu m-am nascut la sat printre mirlani in Romania profunda si cind vad descrieri idilice a caselor de pe pasune, reactia mea este : da, e romantios … fa o poza si fugi urlind cit te tin picioarele ! Eu ii dau 100 % dreptate Renatei, cu mentiunea ca e mult, mult mai rau si mai infect decit a descris ea. Cred ca si-a pus manusile de doamna cind a vorbit despre infectii aia de la sat.
Ce se naşte din pisică şoareci mănâncă şi aşchia nu sare departe de trunchi. Acum înţeleg de ce eşti tu adesea infectă, Fire. 😛 😀
Iar din partea mea e infect să spun asta, recunosc şi-mi cer sincer scuze, dar era prea tentant, nu m-am putut abţine.
Fire, sunt una dintre infecții ăia de care zici, m-am născut la sat și am locuit la sat cea mai mare parte a vieții mele. Și sper să mă reîntorc acolo, cândva.
Cudi, si eu tot la sat m-am nascut, dar sper sa nu mai fiu nevoita vreodata sa pun piciorul acolo. Nici in sat, nici in Romania. Cer scuze ca v-ati simtit jigniti, desi nu despre voi era vorba, desi era o generalizare despre satenii din Romania ( exceptii sunt peste tot ). Eu imi mentin opinia, fereasca ‘Mnezo sa trebuiasca sa traiesc din nou printre aia !
Apropos, stiu o fata care s-a mutat din Bucuresti la sat, furata povestile idilice ale lui Cosbuc, ca aia si celalta. Fericire mare. Dupa care s-a trezit la realitate, oripilata, ingrozitya, s-a izolat in casa si in final si-a facut bagajelul si la gara. Nu, nu conditiile de comfort de la sat au speriat-o …
Fire, stau și mă gândesc că depinde și de satul în care te-ai născut, eu sunt din zona Ardealului, nu prea aveam de-a face cu vecinii (am avut de-a face, când eram mică, cu copiii vecinilor, în sensul că mă jucam uneori cu ei). Infrastructură era, oamenii își vedeau fiecare de-ale lor, nu își furau unii altora culturile de pe câmp, ba dimpotrivă, făceau un fel de cloacă, sau cum îi zice, de se adunau să se ajute unii pe alții la muncile câmpului.
@Fire BRAVOOOO , BRAVOOO FIRE !!! Respect deosebit caci , esti singura care-a avut curajul sa puna degetul pe rana . Iar ceea ce-ai povestit dumneata despre acea ” fata care s-a mutat din Bucuresti la sat, furata povestile idilice ale lui Cosbuc, ca aia si celalta. ” { pe dracu Cosbuc : credea ca mai scapa de cheltuielile de la oras astfel !! } este real , este foarte adevarat iar eu , iti pot expune nu una ci …vreo zece intamplari de acelasi fel cu ” fete ” si ” baieti ” care-au luat acelasi gen de plasa !
Multumesc Marian, dar nu sunt singura care pune degetul pe rana. Mai este unul, ( opencube.ro ) care e oripilat de romani si Romania si din romulani nu-i scoate ( eu ii consider ” oamenii pesterii ” ) si considera ca si mine, ca cel mai mare handicap din viata este ala ca s-a nascut in Romania. Aproape la fiecare articol zice cite ceva de romani, ca nah, chestia asta iti afecteaza viata big time.
Iosif : nu isi birfeste nimeni tara si neamul, ci constata. E o REALITATE, nu inventia mea. Nu bat cimpii, ci astea sunt fapte. Nu fapte razlete, ci asta e normalitatea in Romania, asta e majoritatea. Nu contest ca mai sunt si oameni de calitate acolo, ca mai sunt si sate oleaca mai iesite din pestera, dar e un dezastru. Citeste ziarele si o sa-i vezi pe romani in toata splendoarea lor. Cum recomanda si Marian, nu permiteti sentimentalismelor, romantismelor, amintirilor din copilarie sa va bl;ureze ratiunea !
Am putut compara cind eram tinara, pina sa termin liceul : am locuit 1 an printre sasii din Sighisoara, carora le pastrez amintiri calduroase. Nu gargara emotionala, ci fapte concrete despre cum m-au primit in comunitatea lor si cum m-au ajutat, ca eram singura in orasul ala. La fel pastrez amintiri calduroase ungurilor din Tg.Mures. Nu ii bat pe sasi, but still … Si m-am chinuit ceva vreme sa-mi amintesc ceva frumos de la romanii printre care am locuit vreo 30 de ani : nimic, da’ nimic ! Ioc ! L-am intrebat si pe barbatu-meu si asta a inceput sa injure instant. So …
Lotus, da, consider Romania un imens sat infect cu oameni primitivi, salbatici ( nu vrei sa stii mai departe, ca se supara romanii verzi pe mine ). Aia care au ingrozit Europa cu primitivismul lor, nu-s tiganii, ci fix rominii scapati de pe la sate direct in lumea civilizata. Satele romanesti sunt pustii, tineretul a fugit urlind de foame in Europa. Comparativ cu numarul tiganilor plecati, romanii ii depasesc numeric big time.
So … renumele pe care romanii pretind ipocrit ca tiganii sunt de vina, de fapt e reputatia proprie, comportamentul romanilor din afara.
SA TE FEREASCA DUMNEZEU CUDI , PE DUMNEATA SI TOATA FAMILIA DUMITALE CACI , ATUNCI CAND VEI FACE ASTA , INSEAMNA C-A VENIT DEJA SFARSITUL LUMII …ala despre care vorbea mai nu stiu cand Iosif , dar nu cel din Arimateea ci…Iosif Strassbourg ! Daca te vei intoarce asa cum spui , atunci inseamna ca …Vezi si dumneata filmul “Ultimul tarm “din 1959 si ai s a vezi ce-am vrut sa spun . Respect !
Cudi , am patru 4 dintre copii mei plecati in alte tari . O fata ce-i casatorita si traieste de aproape douazeci de ani in USA , doi baieti ce traiesc , in UK de aproape sase ani { unul dintre ei spera ca la anul va primii cetatenia britanica } si inca o fata in Malta ce are deja cetatenie malteza . Nici unul dintre ei , nici nu viseaza macar la…. ” frumusetile patriei ” si de asemenea , nici unul , nici macar in vis n-ar gandi macar sa se reintoarca vreodata in Romania altfel decat in…vacanta . Altminteri ar fi un cosmar din care ar incerca sa se trezeasca imediat . N-au uitat ce-au trait si mai ales , cum au trait aici deci…are si nostrastella dreptatea ei fara suparare .
Marian, dragul meu, te du și tu, make more room for me. Mulțumesc!
Marian, patru copii îți sunt în străinătate, le doresc numai bine. Nu știu, înțeleg că mai ai și prin România. Câți copii ai în total, omule? 🙂
Înțeleg că mulți nu doresc să se reîntoarcă definitiv în țară, fiecare după cum știe că-i mai bine. Pe mine trece-mă la categoria nostalgici. Poate e o prostie. Nu știu. Așa simt. Oricum, eu caut să fiu lângă oamenii la care țin: aici e Mihai și pitica cu mine. Acasă, în România, o am pe mama, o am pe sora mea. Acasă e și unde-am crescut, și unde sunt ele, indiferent unde-ar fi. Acasă e și lângă omul, copilul și pisicul meu, acasă e și casa cu duzi și nuci în față unde-am crescut, am mai multe acasă. Dar cel mai mult acasă a fost la țară, la sat și a fost bine.
6 draga Cudi…SASE AM IN TOTAL…..NUMAI SASE CA MI-A PLACUT “AIA ” LA VIATA MEA 😉 !!!!!!!!!!!!!!!
Norocosule! Numai bine tuturor, Mariane!
România din tine e infectă, Fire, asta cred eu că-i buba.
De bun simt articolul tau. De mare bun simt.
Chapeau!
Văleu şi auăleu!
Şi io care credeam că sunt persona non grata p’acilea. Chapeau, again, mă uimeşti şi chiar n-am cuvinte. De fapt, am atâtea… Sper doar să pot să mă cenzurez măcar atât cât să cadreze cu ţinuta blogului tău.
Hm!
Scuze.
Aveam un text pregătit… da’ parcă nu-mi mai vine. Era şi uşor ireverenţios faţă d’o terţă…
Încă sunt şocată. Poate revin mai încolo.
Mă culc la loc. Mai am vreo 2 ore.
Mulţumesc mult.
Tu ai întotdeauna un text pregătit când vine vorba de Renata. Atâta că noi avem un dezacord punctual, adică niște opinii disjuncte pe un subiect, în timp ce tu ai o problemă cu femeia Renata. Și mai ai, constat, un blog. Privat. Să adăugăm, deci, la lista calităților ce te definesc curajul! 😆
Stella, eu îți mulțumesc pentru comentariile de foarte bun simț.
Stelu’, ce drac mai faci? 🙂 Nu te văzui de mult.
Şi eu te iubesc, dracule!
Nici nu ştii cât mă bucură revenirea ta!
Un articol de nota 10 ! Felicitari draga Cudi !
Mi-e tare dor de tara si de satul meu,
În care am venit în asta lume.
Acolo L-am vazut pe Dumnezeu,
În iesle S-a nascut al Sau Sfânt Nume…
Sa fiti IUBITI si fericiti !
Sănătate și numai bine și ție, Iosif!
Cudi, e percepția mea despre mutatul la țară. Mutatul, nu trăitul acolo de când te știi.
Dar accept și îmi asum toată urecheala ta. Cu două excepții: 1 -- privata, unde băltește caca și pipi la 2 metri de curul tău, nu e mai curată ca un W.C. din Mall. Cea mai cumplită imagine: când arunci hârtia folosită, o vezi, lucind stins, încă albă, la suprafața bălții întunecate de dejecții umane. Plus mirosul. 2 -- Nu cred că, în condiții de încălzit apă și lighean faci „ un duș” ori de câte ori simți nevoia. Nu mai vorbim de spălatul la cap!
Renata, nu-i urecheală, e o reacție naturală, e cum văd eu lucrurile. Nu pot privi ca ratare alegerea rațională de a se muta la sat a unei familii modeste. Din multe puncte de vedere, e un câștig, așa văd eu lucrurile. Și tot prefer buda de lemn wc-ului din mall… Ca să înțelegi cu cine vorbești, când a ales detaliile locuinței, Mihai m-a întrebat ce culori prefer la dulăpioare, cum să fie pereții interiori și exteriori, chestii dintr-astea. I-am zis să aleagă el, că nu e important pentru mine, dar ar fi ceva (…extravaganță) ce m-ar face tare fericită: un bideu.
Cudi, permite-mi sa raportez: eu, nascuta, crescuta la tara si plecata la oras la scoala, vad viata la tara cam cum ai descris-o si tu. Doar faptul ca am plecat la oras, nu m-a facut oraseanca, tot tara ma atrage, chiar si cu privata in curte 🙂
Recent am vizionat doua filme in care joaca Victor Rebengiuc: Morometii si Cainele japonez. Aceeasi tema, viata la tara prezentata in perioade diferite.
Cristina, mai întâi Renata a folosit termenul “privată”, acum tu. Trebuie s-o spun, nu știam că i se mai spune și astfel. La noi i se spune în general “budă” și-atât, a fost o vreme când ziceam pe un ton mai prețios “toaletă”, dar e hilar, pe undeva, să numești “toaletă” buda din fundul curții. 🙂
Și apropo de budă, cel puțin în Ardeal știu că oamenii își făceau fose septice serioase, zidite pe margini, cu baza de beton, adânci de peste 6,7 metri. O dată pe an chemau vitanjera și nici vorbă să vezi înăuntru, puteai arunca și-o vacă în budă, era ca și cum i-ai fi dat drumul într-o gaură neagră. Mai nasol era iarna, când dârdâiai pe tron, dar am supraviețuit. 🙂
Chiar dacă între timp a ajuns și la noi canalizarea și ne-am făcut baie “ca la bloc” (exceptând wc-ul, baia era de prin anii 70, cu boiler pe foc, cu duș, cadă, chiuvetă etc.), n-am dărâmat buda din fundul curții, e văruită, chiar dacă n-o mai folosim decât atunci când ne lovește nostalgia. E ca un monument al trecutului, perfect funcțional, un plan B în cazul în care se ia apa sau dă peste omenire nu știu ce bombă și ne reîntorcem la condițiile de acum 100 de ani.
Câinele japonez nu cred că l-am văzut. O să îl căutăm și noi, Cristina.
Cudi draga , NICIODATA la tara …nici macar in Ardeal oamenii n-au facut ” fose septice serioase, zidite pe margini, cu baza de beton, adânci de peste 6,7 metri. O dată pe an chemau vitanjera și nici vorbă să vezi înăuntru, ” pentru simplul motiv ca , odata ce acestea se umpleau…le schimbau pur si simplu locatia iar cea plina , era pur si simplu umpluta cu pamantul scos de la cea noua . Deci fara suparare , amintirea dumitale , nu sta in picioare . Am vazut pe History Channels un serial despre locuitorii din Alaska si…am vazut si buda aluia despre care era vorba in filmulet . Frate…daca te punea dracu sa te-apuce nevoia noaptea …trebuia sa te duci cu mitraliera dupa tine la cacastoare caci umblau ursii albi pe-acolo , ca magrebienii pe Champ Elizee . Si-acum , citind prezentarea pe care-o faci dumneata Cristinei …mi-am adus brusc aminte de acel serial mai ales ca …nici dumneavoastra nu sunteti prea departe de Alaska . 😀 😀 😀
Marian, când voi merge acasă, în România, o să îți fac o poză cu buda noastră, din exterior și în interior, eventual o să rog și câțiva vecini să-mi permită a le fotografia, în scop științific, “planurile B”. Asta că să nu mai spui niciodată “NICIODATĂ”. 🙂
Cudi, la mine in sat erau putini aia care aveau WC cu fosa septica. Se practica varianta “mobila”, la cativa ani se muta cosmelia, se astupa groapa si gata. De ala cu fosa septica are soacra-mea, cu toate astea, desi si-a facut si baie cu WC in casa, ea tot la cel din curte se duce. 🙂
Si apropo, acum 4 ani am petrecut noaptea pe munte, la o cabana care avea WC afara. Faza misto e ca daca tineai usa deschisa de la WC vedeai Ceahlaul in fata ta.
O amintire ca asta mai rar 🙂
Soacra ta nu e singura fidelă tronului din curte, Cristina. La fel era și tata, fie-i țărâna ușoară, la fel e și mama, ține-o, Doamne! După ce am instalat wc-ul în casă, ei tot afară prefereau să meargă (mama și acum). Ei spuneau că se simt mai în largul lor acolo, că vine aerul curat dacă ții ușa deschisă, că poți fuma liniștit în timp ce. Hai să-ți zic cum arăta buda: ușă de lemn, structură de lemn peste gaura zidită, pereți din cărămidă nefinisați, văruiți în alb. Decupătura pe care te așeazai avea și un capac din lemn lângă, dar ăla îl puneau numai dacă aveam musafiri și vroiam s-o facem pe prețioșii. 🙂
Printre despărțiturile dintre cărămizi, pachet de țigări (alor mei), brichete, cutii cu chibrite, țigări individuale ascunse (de mine, pe când nu știau ai mei că fumez, acolo mi-am antrenat viciul ăsta, în budă). Uneori mai găseai și bani ascunși printre cărămizile alea. Lângă hârtia igienică (preferata alor mei era una tare aspră, roz), teancuri de ziare. Foarte utile, în caz că rămâneai fără hârtie igienică, nu ca paginile din Avantaje, lucioase. Uneori, când unul din familie se plictisea pe budă, freca ziarele alea și clădea un teanc generos pentru ăia de după. Muncă în echipă!
Ceahlăul cu ușa deschisă? Asta da amintire!
Cine îsi bârfeste Tara,
Neamu-n care s-a nascut,
E lipsit de-ntelepciune,
În sistemul rau, pierdut !
Un popor în care fiii,
Îi tradeaza pe parinti,
Uittând originea glii,
Sunt la propriu…rataciti !
Cei ce-si uita obârsia,
Si originea si tara,
Nu merita-n Romania,
Sa mai vada primavara !
Când copiii se dezbina,
Si se lupta între ei,
Familia se declina,
Iar blestemu-i peste ei…
RENATA ARE DREPTATE !!!!!!! Nu in totalitate fireste dar , ARE DREPTATE !!! Dumneata Cudi in schimb , fara suparare dar , esti in eroare . Intrebare : primele trei fraze , iti apartin sau ai dat copy la postarea lui Aldus ? Nu de alta dar parca-i luat din ” Romanii supt Mihai Voevod Viteazul ” , aia scrisa de Balcescu…pe cand tragea sa moara la Palermo 😉 . Un sfat gratis : nu confunda vagile amintiri ale copilariei sau ce-ai citit pe undeva , cu realitatile vietii de adult si cu realitatile locurilor despre care iti amintesti sau citesti . Nu face gresala de-a te lasa dusa de aburii patriotismul politicianist al unor rapsozi { care-o fac pe bani adevarati si ale caror ” case la tara ” rivalizeaza oricand cu oricare ” casa la tara ” din Toscana sau de pe Valea Loirei } mai inainte de-a sti precis cu ce ai de-aface . Tudor Gheroghe…ma lasi ” Pai sa aveti voi doi , dumneata si Mihai , acolo in Canada banii astuia…cum dracu sa nu lacrimati de dragul iubitei voastre Romanii ? Am vazut pe CNN c-a dat caldura peste voi deci , o ocazie pentru Mihai al dumitale sa-si etaleze motorul . Cred ca-i cel mai fericit mai ales ca , banuiesc c-a mai dat jos din burta de la atata curatzat de zapada . Inca o intrebare : pentru ce PM-ul vostru Trudeau nu i-a dat un flit coardei aleia ? Sper ca n-au inceput si la voi chestiile alea cu #metoo ca la vecinii americani … mama lor de vagaboande >:( !!! Trag nadejde ca “pitica ” voastra este bine sanatoasa si , va doresc si voua aceeasi stare de sanatate !
Marian, sănătate și ție!
Nu confund vagile amintiri ale copilăriei cu realitatea vieții de adult și nici nu sunt publicul rapsozilor, mi-e drag satul meu ardelenesc pentru că am trăit în el zeci de ani.
Uite, mă trece o bănuială că tu, Fire, poate și Renata ați avut de-a face cu satele învecinate Bucureștiului, nu știu. În zona mea n-am auzit de femei bătrâne violate, știu doar de una care a rămas cocoșată și șchioapă c-a avut nu știu ce de împărțit cu vaca în grajd, n-a stat la muls, cine știe. I s-a dus faima acestei biete femei tocmai pentru că în satul pe care-l știu eu nu se-ntâmpla nimic notabil la nivel de comunitate, nu tu violuri, nu tu bătăi, nimic.
Cudi, satul in care am trait eu se afla la mjlocul distantei dintre Cluj si Tirgu-Mures. De fapt, in acte este cartier al unui orasel aflat la 3 km de noi. Eram legati de orasel prin drum asfaltat ( nu si ulitele satului ), in rest eram sat dupa toate regulile. In jurul nostru, printre dealuri erau o multime de alte sate.
Si da, tot mereu babele din satul nostru sunt violate de aceleasi persoaane, baieti tineri si … ROMANI. Nu doar la noi se intimpla, ci si prin satele din jur, e ceva normal, insa in ultimii 5 ani a devenit traditie. E adevarat ca nu prea auzi de baatrine violate, ca femeile in general vorbind, nu se grabesc sa faca publica povestea, ori sa se plinga autoritatilor. Alea care fac public, sunt exceptii, pentru ca romanii tot pe ele le condaamna si le arata cu degetul. Daca sunt fete tinere violate, e din cauzaa ca aveau fusta scurta, si-au cautat-o cu luminarea si erau “curve” ( adica fac sex cind si cu cine vor ele ). Se stie, ca la romani curvele sunt un soi de bun comun, WC public, sclave carora nu e nevoie sa le ceri acceptul pentru sex. Daca erau batrine, apoi asa le trebuie daca nu au fost prevaatoare si locuiesc singure la virsta asta !
Fire, noi două am avut experiențe diferite în viața la sat și trag concluzia că eu am fost norocoasă. La noi, dacă se iscau conflicte între vecini, erau gen câinele unuia a mâncat găina vecinului, nimicuri dintr-astea. Din fericire, n-a fost cu violuri, nici de tinere și nici de babe, asfalt n-aveam nici noi pe uliță, dar în câteva minute de mers cu mașina pe drum de țară ajungeam la drumul “mare”, asfaltat. În școala primară și generală am avut profesori ok, decenți, unii chiar foarte buni. De aici și diferențele de opinie.
De acord cu tine ca ai nimerit intr-un sat mai decent, insa cind vorbim despre o chestiune generala, eu cred ca ar trebui sa luam in considerare nu doar experientele personale, ci ceea ce se intimpla la nivel de tara. Pentru ca vorbim despre o chestiune generala, la nivel de popor. Nu e ca si cind daca mie mi-a fost rau, rezulta ca in toata Romania e rau. Si viceversa.
Vorbind la nivel de Romania, despre majoritatea, opinia mea e ca romanii sunt o natiune de psihopati si ca la sat e mult mai de cacao decit la oras. Nu e nevoie sa fiti de acord cu mine.
Mnu, problema e că atunci când îți tragi niște lentile de contact cu un filtru verde, toată lumea devine verde. Vorbim de o problemă generală, nu locală, totul în jurul tău este verde. Altfel, nu se explică afirmații ca „consider Romania un imens sat infect cu oameni primitivi, salbatici” sau „opinia mea e ca romanii sunt o natiune de psihopati”. Păi și canadienii cum sunt? Că tot la fel zici și despre ei, ori de câte ori vine vorba. De ce experiențele lui Cudi, ale lui Vero sau ale mele sunt de excepție dar ale tale nu?
Curăță-ți lentilele mai bine. Peste tot există oameni și oameni, iar infecții ăștia de români, în înțelepciunea lor milenară, pe vremea când încă nu erau infecți, au spus că ce se-aseamănă se adună.
Aldus, las-o jos ca macane ! Mie nu imi place in Canada, insa in Romania e mult mai rau decit in Canada. Daca era mai bine in Romania, apoi crezi ca nu m-as fi intors de urgenta in tara ? Eu si citeva milioane de emigranti fugiti din calea foamei si a primitivismului romanilor .
Cit despre intelepciunea milenara a romanilor … romanii sunt un popor relativ nou si care nu prea mai au nimic in comun cu stramosii lor, iar Romania are abia 100 de ani. Daca romanii ar mai avea gena lui Decebal ( ca tot se falesc ei cu dacii ), apoi nu s-ar mai lasa incalecati de toti veneticii si nici nu ar speria Europa cu primitivismul lor.
Da’ cum am spus, asta e doar opinia mea, nu e nevoie sa fiti de acord. Mie nu imi place Romania, nu sunt fan al natiunii din care am handicapul sa fac parte si nici nu pretind sa aveti aceleasi gusturi ca si mine. E simplu : cui ii place in Romania, traieste acolo. Cui nu .. mu !
@Fire ” cui ii place in Romania, traieste acolo. Cui nu .. mu !” EXCELENT SPUS !!! Un singur amendament : mai exista si-o a treia categorie si anume , aia care din diferite motive… chiar n-au de ales .
I’m back.
Încep prin a mărturisi ceva: indeed, sunt o fucking suckeriţă!
Una adevărată, şi cea mai bună, cred(dacă mă iau după iubi).
Si-mi şi place btw, wtf. Atunci când eu platesc, normal. Să ne’ntelegem .
Să n-avem vorbe la proces, nu de alta.
Deci NU! nu invers; domnii ştiu de ce.
Aşadar, sunt una dintre cele multe şi tute, venetice, ce’o sug, nonstop, fără regrete.
Ba mai mult decât atât: mi-am permis ş’am facut’o şi mai lată.
(Potoliti-va domnilor: jos labele de pe panoplia orificiilor mele.)
Să mă explic. Cum treaba cu ”la ţară” o cam aveam mai toţi în dotare-după revoluţia pulii 😆 -- m-am/ne-am hotarât c-ar cam fi timpul s’o luam şi noi… mai sus (potoliţi-văăă!ce naiba). Next level, cum ar veni.
Ş’am ales…
LA MUNTE!
Deci nu alde d’alea, lux, cu oleacă de canalizare si ţuţur de apă la poarta curţii, ori privată (electrificată şi cu termopane -- după, la ceva vreme) . No way!
Am vrut andrenalina?!nimic mai mult. Ş’am şi avut parte.
……
Dumnezeule! Nu-mi pot opri lacrimile. Multumes Doamne!
Atâtea ş’atâtea amintiri. Unice, si foarte foarte greu de descris.
………….
Am revenit. Telegrafic, şi-mi cer scuze:
trei familii
doi copii + musafiri ocazionali, fiecare familie, băiat-fată, de vârste si preocupari apropiate
pâine unsă dimineaţa la amiază şi seara. socotiţi voi. prestam pe rând, fiecare
Noi? tineri… cu speranţă (atunci!) că pâna la urmă va fi bine şi la noi în românika noastră
chef de viaţă? CÂT CUPRINDEEEE!
STOP!
Revoluţieee?
Yeeee!
Schimbare?
O daaaaaa!
Ce-a urmat a fost firesc:
HAI SĂ FACEM CEVAAAAA!!!
STOP!
ş’AM FACUT!
Sar peste epicul poveştii epocii d’atunci; cert e c-a fost frumos.
(scuze, da’ chiar m-am întins.) So…
3 familii tinere, 6 copii şi ceva bani la teşcherea (credeam noi!).
Păi ş’atunci? Ce să mai, de ce să nu…Hai să punem de’o cabană (cum am spus, casă la ţară aveam cu toţii), să intrăm şi noi în rând cu lumea… Fiţe, gen.
…
STOP!
Sar..
genul de dialog, după ce-am achiziţionat terenul! (teren cu/în vreo 40%pantă!!!!)… întinşi pe’o pătură, într’o zi superbă de iunie şi ceva:
Prietena1 -- Facem totul la comun, sau…
Prietena2 -- Normal, normal!
Eu -- La comun, ce ţine de construcţie şi compartimentare, individual ce ţine de fiecare. Intimitate, et cetera cetera.
STOP!
… de la una de la alta, (peste ani, dăăăă) de la o cabană, am ajuns la un fel de vilucă cu demisol, parter, etaj şi oleacă de mansardă. Fiţe, nu?!
STOP!
… ne făceam concediile pe litoral, ş’o zbungheam la munte, cu prima ocazie. O TEMPORA!
STOP!
că iar îmi vine să plâng! Niciodată! absolut NICIODATĂ n-am văzut acea lumină, şi atâta fericire în 6 ochi de copchil. Şi Niciodată, după. Acum sunt mari, pe drumul şi la casele lor.
Sunt bine. Mulţumesc Doamne. Nu, nu în Ro mânia(sic!). Mulţumesc Doamneeeee!
………
Când m-am prins că inteligenţa unora, generează prostii bine ticluite, frumos pronunţate şi parfumate… am făcut pasul de mai sus, şi următorul: LUMEA LARGĂ! Era, spre… cred ’98-2000. Nu regret nimic. Am ales bine!
Habar n-am dacă rândurile mele s-au priceput să transmită ceva. Nu-mi pasă. Dincolo de toate, un lucru este cert, oriunde ai fi, la ţară ori la munte (tot ca locuţiune adjectivală):
EŞTI ACASĂ… ACOLO ŞI UNDE TE SIMŢI ACASĂ!
Aşa că- prea frumoasă gazdă, cu permisiunea ta, la aste minunate vremuri, adaug merituosul şi totodată neavenitul şi obraznicul ”ce” , titlului tău:
LA CE ŢARĂ, IARBA E MAI VERDE ?!
(unde te simţi ACASĂ, nu’i aşa?)!
Da, Stella, unde te simți acasă și, mai ales, lângă cine te simți acasă.
Uite, voi ați reușit să vă înțelegeți bine, trei familii, șase copii, deci câți erați, cam vreo 12, plus minus? No, bag de seamă că eu sunt mai sociopată, cumva. N-am întâlnit o familie, o singură familie lângă care să nu mă ia cu oboseală psihică după mai mult de șase, șapte ore de petecut timp împreună. Și după ce ne pleacă puținii musafiri ce ne calcă pragul pentru o seară, pentru o masă împreună, sunt ruptă, sunt varză. Uneori zâmbesc aiurea ascultându-i (de regulă, mai de fapt -- negreșit, sunt din cei care-ți spun cum să-ți trăiești optim viața, ce trebuie făcut, pas cu pas) și după ce pleacă, iau o pastilă de cap să-mi treacă și durerea de maxilar, de la atât întins de buze, zâmbet tâmp, pasiv. Trei familii lalolaltă, care să construiască de la zero ceva, ba chiar să le și iasă foarte bine… wow! Eu n-am reușit ceva asemănător niciodată, puținul construit de mine a fost doar în familie, cu ajutorul soțului ori cu al părinților, pe când locuiam împreună. Cumva, te invidiez.
Te rog nu spune asta.
Plus că invidia dăunează grav sănătăţii, te îmbătrâneşte, şi… dă cancer mai încolo 😆
Crede-mă, nu ai de ce. Şi da, ai intuit bine the big problem. Exact ăsta era subiectul atunci când eu , soţul meu, sau prietenii mei -cei cu care am construit cabana- ne aflam în cercuri separate. Sindrofii, joburi, whatever…
-- Ce-ai făcut în weekend?
-- Am fost la cabană.
-- Unde? A cui?!
-- A noastră.
-- Păi ce, aveţi cabană?!(mai pune şi nişte ochi d’ăia bouleni asezonati cu invidie cât cuprinde!)
-- Încercăm să punem pe picioare o cabană de ceva timp, împreună cu gaşca noastră, şi cam acolo ne petrecem mare parte din sâmbete şi duminici.
-- Ceee! Opriţi-vă până mai puteţi. Cât aţi investit? N’o să ţină. De ce dracu nu v-aţi făcut singuri, una mai mică, şi bla bla bla…..
… mda. Acum mă râd, dar atunci nu-mi prea venea. Ba nu-mi venea deloc. Şi nu din pricina unor temeri în legătură cu asta. Doamne, nu. Argumentele mele erau atât de pregnante şi vulcanice în mintea şi sufletul meu, că nici măcar nu se mai oboseau să-mi iasă pe gură.
Să explic, ce?
Să mă justific cui!
De CEEE?
Nu ştiu. Habar n-am. Dacă aş şti reţeta oamenilor fericiţi, ţi’aş împărtăşi’o cu mare drag, crede-mă. Poate că am fost o fucking norocoasă. Ori poate stelele au vegheat deasupra mea, uneori. Pizda mă-sii, habar n-am şi nici nu vreau să înţeleg mai mult decât am primit a înţelege. Mulţumesc, ş’atât.
Acuma să nu carecumva să crezi că eram nişte familii d’alea, cu banii la un click distanţă! Gizăs, chiar nu! Nici nu ştii câte certuri erau înainte de wekend.
-- Iubi! ( al meu, cu intonaţia aia invariabilă şi de neconfundat când era-n călduri şi puţea trăznet a erecţie!)
-- Ce vrei! Dormi, îs la ciclu (încă era vremea când îl mai puteam păcăli)
-- A, nu, nu asta. Dar ştii, ar trebui să mai dăm câte 3 milioane pentru acoperiş la cabană.
-- Da’ ăla ce are?
-- L-a luat furtuna săptămâna trecută. Şi nici nu era profi, tu iubi.
-- Acum îmi spui? De unde dracu’ ? Nu mai plătim profu’ de meditaţii? Rata la bancă? Nu’i mai dăm lu’ mă-ta banii înapoi? Sau nu ştii că şi la ea avem un milion jumate?
-- … hrrrr hhhhîrrrrr
-- bă, tu dormi?
-- Cu mama vorbesc eu.
… gen.
Aş vrea să mă opresc, însă, pentru că nu ştiu când şi dacă, voi mai reveni curând cu vreun comentariu, permite-mi să mai dau oarece şansă spuselor mele.
…
ţîrrrr ţîîîîrrrr (pe atunci nu erau celulare, dăăă!!!)
-- Halo, da. Salut.
-- Salut. Nu staţi mai bine cu banii?
-- S-a întâmplat ceva? Cât ai nevoie?
-- 150 de mărci. E mult?
-- Nu nu nu. Ce am, iar de restul fac rost.
… lacrimi lacrimi lacrimi
sau
tot la telefon: -- Haloo , da
-- Salut, te sun de două zile şi nu-mi răspunzi.
-- Am fost plecată.. probleme cuuuu .. Iartă-mă. Copii sunt bine?
-- Ce? Copiii? Da, sunt bine. Cum staţi cu banii?
-- Cât?
-- 2 … 3……..
-- Vreo 2 am. Şi’ţi mai aduc nişte carne, caltaboş, slană şi jumeri, c-am tăiat porcul săptămâna trecută. E bine?!
… şiroaie de lacrimi..
mai vrei ?
-- Halo, da.
-- Mi-e rău…
… după 10 mimute bătea la uşă. era patru dimineaţa, februarie!
……..
Asta e FERICIREA?
Naiba ştie. Depinde de cine întreabă, aş spune.
Eu, întrebată fiind, am răspuns de’ndată:
-- MAI VREAU !
Stella, știu că e clișeu ce zic, dar mai rar așa prieteni. Mie mi-e groază că dacă se întâmplă ceva cu noi, se îmbolnăvește Mihai, mă îmbolnăvesc eu, nimeni n-o să vină la nu știu ce oră din noapte să ne dea o mână de ajutor, să ne întrebe “bă, vă descurcați, aveți nevoie de ajutor?”. Am pățit dintr-astea, slavă cerului – nu foarte nasoale, fugit la urgență cu emoții mari, însă n-a fost nimic grav. Ideea e că n-am cu cine lăsa copilul, n-am pe cine lăsa acasă, n-am pe cine suna să ne-ajute. Suntem atât de singuri din punctul ăsta de vedere. Și cred că problema sunt eu, trezesc antipatia în primă instanță, omul trebuie să petreacă mai mult timp cu mine ca să înțeleagă cu nu-s chiar atât de neagră. Și cum oamenii nu prea caută în profunzime, cum te etichetează în doi timpi și trei mișcări, cam minime șanse să ne împrietenim cu alții așa cum tu ai reușit cu oamenii despre care povestești.
Eu ți-aș propune să începi prin a-ți face niște prieteni virtuali. 🙂 Altfel, poate ține și de mediu. Străini într-o țară îndepărtată, nu-i chiar ca acasă. De exemplu, vecinii tăi sunt într-o situație diferită de a ta? Nu cumva toată atmosfera de acolo e mai rece?
Aldus, vecinii par a fi mai ok, ăștia din dreapta trăiesc cu socrii și cumnații, indienii sunt prieteni la cataramă cu ceilalți indieni din cartier, canadienii au părinții, familia aproape. Cu siguranță mai sunt și oropsiți ca noi. Care mimează cum c-ar fi valabili social.
Păi cred că „indienii sunt prieteni la cataramă cu ceilalți indieni din cartier” spune totul. De ce nu sunt prieteni la cataramă cu canadienii din cartier? Deci tot izolați sunt și ei. Socrii și cumnații iarăși nu se pun, că sunt rude. Mă refer la următorul lucru: printre străini nu ești ca printre ai tăi, ci izolat. Și atunci, trebuie să fii foarte carismatic și sociabil pentru a-ți face prieteni (în rândul acelor străini, evident).
Neah, nu-i nevoie de carisma, e de ajuns sa ai ce oferi fara sa te bagi pe gatul altora. Exact ca printre cei din natia ta. Multi pacatuiesc prin exces de zel de integrare in cultura noua (un, sa zicem, francez n-are nevoie ca prieten de un pseudofrancez cazut in dos de cultura franceza, ca are deja destui prieteni chiar francezi, dar poate fi fascinat de chiftelutele suedezului local care face efortul sa interactioneze).
Nu te poti astepta sa-ti astearna localnicii covoare de flori din prima, suspiciunea e normala.
Problema de o vad eu dupa ce am trait in 5 tari (incluzand-o pe aia de bastina) incepand de foarte tanar (si fiind nepot de emigrant, ce-i drept emigrant nu economic ci politic) e ca emigrantii fie stau intre ei (in natia lor sau a altor emigranti) fie depun eforturi prea mari sa se integreze. Parerea mea e ca ce face Cudi (ma rog, ce reiese citind comentariile) este cea mai eficienta strategie de integrare pe termen lung (aia cu vazutul de treaba ta, ca in final esti integrat oricum, prin forta lucrurilor).
Alt lucru ce l-am observat si e statistic semnificativ e ca conteaza varsta la care emigrezi. Daca o faci de foarte tanar merge mult mai bine, cresti in cultura locului si devii parte din el. Mai mult, capeti flexibilitate, daca mai emigrezi o data ma tarziu ti-e etern mai usor decat le e acelor plecati prima data fiind copti (as zice ca e perfect pana in 22-24 asa). Asta si fiindca in general nativii nu-s “reci” sunt circumspecti. Iar cu tinerii esti mai putin circumspect (pe buna dreptate fiindca-s mult mai adaptabili).
In ce ne priveste noi mereu am avut o droaie de prieteni locali si ii avem inca. Genevezi in geneva, romani in Romania, norvegieni in Norvegia. Dar si fiindca i-am lasat pe ei sa faca prima miscare. Au fost ei interesati. Integrarea se intampla oricum, vrei nu vrei. Devii parte din loc, iti intra in sange.
În primul rând, tu ești sociabil (cel puțin din modul cum te manifești în virtual). Cred că și o doză de carismă ai. În al doilea, eu mă refeream strict la a-ți face prieteni, nu la a te integra. Ori în contextul prietenilor am o problemă cu afirmații ca:
pentru că prietenia exclude artificialitatea. Prietenia e o comuniune de suflet ce apare spontan pe baza afinităților și nu rezultatul unui demers de a învăța cultura celuilalt pentru a-ți crește șansele de a fi privit într-un mod mai bun. Dacă rezonezi cu cineva, atunci îți poate deveni prieten chiar și dacă nu vorbește deloc limba ta. În timp ce dacă-l faci parte din anturajul tău pe motive de limbă și cultură și altele, nu știu cât de prieten îți este.
Cu alte cuvinte, prietenii ți-i descoperi, nu ți-i creezi. N-au legătură cu faptul că deja ai 10, așa că nu mai încape încă unul, care în plus te bate la literatură.
Aldus, ce zici tu merge, dar nu la orice tip de persoana. Nu oricine poate sa joace intr-o relatie de prietenie pe care o descrii tu. Merge daca esti o sociabil si te simti bine la socializari gen sa vorbim discutii. Daca nu … faci cu capu’, iei Distonocalm ca sa nu dai in benga de pliuctiseala si oboseala la intilniri de genul asta. Cum povestea Cudi ca se simte obosita dupa o tura d-asta de socializare.
E vreo nevoie sa ma vad cu prietenii face to face cind ne putem scrie emailuri sau vorbim pe telefon ? Nu e nevoie.
Se poate sa imi fie dragi si fara sa stau la discutii inutile cu ei ? Se poate .Adica, daca ai ceva interesant sa-mi spui, o informatie, o problema, ceva, ok. Daca nu … care-i faza ?
Se poate sa fim prieteni si fara sa stam bot in bot la intervale regulate de timp ? Se poate.
Se poate sa fim prieteni si fara sa ma tirasca sa ne maimutarim prin oras la ” distractii” ? Se poate.
Se poate sa fim prieteni fara sa pun niciodata intrebari personale ? Se poate. Ca niciodata nu intreb nimic, daca vor ei sa imi spuna ceva anume bine, daca nu… iarasi bine. Not my business.
Se poate sa ma sune noaptea daca au o urgenta si ii pot ajuta cu ceva ? In maxim 10 minute am iesit pe usa.
Pai interesul trebuie sa inceapa de undeva. Si asta presupune o chestie comuna sau ceva ce starneste interes. Gen esti curios de mancarea nationala a unuia si vorbind la o sarma, constati ca rezonezi in mai mule domenii. E ca si cu femeile: evident ca nu conteaza doar cum arata, dar intrii prima data in vorba cu ea fiindca e misto. Si de acolo descoperi (sau nu) altele.
Ce voiam eu zice si n-am fost clar e ca in cercarile disperate ale unora de a se integra si forma prietenii cu localnicii (i.e. sa-i bage aia in seama si pe ei) au efectul opus celui dorit. Ajung aia sa se fereasca ca nu pricep de ce vor respectivii sa le intre in gratii atat de insistent.
@Fire
Eu cred că dacă cineva ți-e prieten, atunci îți face plăcere să stai de vorbă cu el. Nu e deloc o corvoadă. La fel cum dacă iubești pe cineva, vei dori să fii alături de el, nu la distanță.
@Vladimir
La asta nu te contrazic.
Vladimir, Aldus are dreptate când spune că tu ai o anume carismă, că ești o fire aparent mai sociabilă, că oamenilor poate le vine mai ușor a intra în vorbă cu tine. Ori, cel puțin, așa te văd eu, ai o față de succes, cum ar veni. 🙂
Pe de altă parte, zici bine că nu-i ok cu excesul de zel și o să-ți dau exemplu ceva banal întâmplat aseară. A fost o zi super călduroasă, senină, liniște. Spre seară a început, brusc, un vânt ceva mai violent, dintr-ăla care-ți decopertează casa. Am văzut pe geam că vecinilor din spate le-a deschis vântul ușa, mi-am dat seama că nu-s acasă, pentru că ușa ba se lovea de perete în bătaia vântului, ba se închidea cu forță, ba se deschidea iarăși. Mno, dilemă: ce căcat să fac: să-i trimit sms vecinei că are ușa deschisă, dar ce-o să zică?, că n-am altceva mai bun de făcut decât să-i spionez casa, că e suspect excesul meu de zel în a fi un bun vecin? Menționez că am mai anunțat-o o dată, pe timp de furtună nasoală, că are geamurile deschise. Simplul fapt că am ezitat a o anunța despre condiția ușii ei din spate m-a întristat puțin, mi-am zis “doamne, în ce lume trăim!”. În fine, i-am trimis sms, într-adevăr nu era acasă și s-a dus Mihai de i-a închis ușa. Ok.
În general, aștept ca oamenii să vină la mine, să-și manifeste ei mai întâi intenția de a face un prim pas, de a intra într-o discuție etc. Dacă aș avea carisma și sociabilitatea ta, poate și banii tăi, Vladimire, poate strategia ar fi mai de succes. Dar în lipsa lor, nu prea vin oamenii, nu-l am pe vino-ncoa, n-am ce oferi la o primă privire superficială.
Ce fain ar fi, în schimb, să am pe-aproape, în 3D, oameni ca voi, cei care comentați pe-aici.
Eu unul m-as fi dus si i-as fi inchis poarta fara sa stau pe ganduri. Daca s-ar fi dovedit ca e acasa i-as fi zis scurt ca “se izbea poarta, doamna”. Ceea ce arata ca eu-s mai marlan, nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca as putea supara. De altfel la o furtuna din asta de vant ii zbura vecinului prin curtea din spate fotoliul de terasa, i-am sarit gardul si i l-am sutuit in magazie. Nici nu m-am gandit ca l-ar deranja si nici nu m-am preocupat sa aflu ce parere a avut. Din punctul meu de vedere i-am facut lui un serviciu, ca era scump fotoliul ala.
Altfel mie nu mi se pare ca banii ar deschide usi sau daca deschid nu-s alea care trebuie. Daca cineva te baga in seama doar fiindca ai finante, apoi nah, pe ala chiar nu-l vrei de prieten. Pe mine nu ma preocupa de fel aspectul financiar in relatia cu altii, mi se pare irelevant. Ce ma atrage e ce fac oamenii, hobbyurile lor, mai ales alea la care nu ma pricep. Am prieteni grozav de variati, de la bijnitari ukrainieni de masini la vanzatori de arta helveti. Acum n-am idee daca si ei ma considera prieten, nu m-am gandit niciodata la asta. Prietenii aia de care stiu ca ar sari in foc pentru mine sunt cei din copilarie si din armata. De restul nu stiu. Ceea ce ma face sa consider ca si prietenia asta are mai multe grade.
Cat despre carisma, nu stiu daca am. N-am idee prea clar ce produce carisma. Adica cum ti-o poti educa/forma. Cred ca e un subiect interesant de gandit, incepand cu ce e carisma (nu ce efect provoaca, ci ce e) si terminand cu cum o poti utiliza constient.
Eu sunt in general extrem de direct cu oamenii, nu am dubii ca tine cu poarta. Ceea ce probabil ar trebui sa starneasca antipatii (si uneori chiar asa e), dar de fapt efectul e contrar de cele mai multe ori. Cred ca umanii sunt prea complecsi, subiectivi si dependenti de context ca sa poti anticipa reactia lor. De aia nici nu-mi bat capul, spun/fac ce am de spus si astept reactia.
Cudi a pus capăt ezitărilor cu “du-te și închide-o, tu n-ai vrea să facă și ei la fel?“. Și era ușa de la casă, că poarta le-a rupt-o vântul astă toamnă.
Cu usa de la casa ezitam si mai putin :D. Dar cum a feactionat proprietara, a multumit?
Da, a mulțumit imediat, iar a doua zi a venit soțul ei în persoană ca să ne mulțumească din nou.
Apropo de ezitarea de a intra în curtea omului și de a-l ajuta în lipsă -- când am făcut cursul de prim-ajutor la Crucea Roșie, ni s-au spus următoarele.
Dacă dai peste cineva care este deja accidentat sau în evidentă criză -- infarct, de exemplu -- care este conștient, procedura este să te recomanzi ca first responder (autorizat să oferi primul ajutor), să întrebi dacă vrea ajutorul tău și să aștepți răspunsul afirmativ. Doar dacă e inconștient poți ajuta fără să ceri voie.
Motivul este evident, dacă problema lui se agravează și el nu a vrut să îl ajuți, ești bun de plată și e și posibil să fi acuzat de assault causing bodily harm.
Asta mai depinde si de legislatia tarii. De exemplu, in Elvetia daca cineva are evidenta nevoie de ajutor (constient sau nu) obligatia ta (instruit sau nu, dar de regula instruit ca nu poti avea carnet de sofer fara instructia asta) este sa suni tu dupa ajutor sau sa pui pe altul sa o faca si sa acorzi primul ajutor pe cat de bine poti (cu exceptia cazului in care te pui si pe tine in pericol). Daca nu o faci e dosar penal. Deci clar legislatia si probabil inerent si atitudinile variaza in functie de tara.
Cudi, nu e nevoie sa fiti sociabili, ca sa va faceti prieteni de nadejde. Trebuie doar sa aveti norocul sa dati peste oameni de calitate care sa nu aiba o problema ca nu sunteeti trasi la xerox dupa ei. Pe tasteate iti spun ca functioneaza !
Noi avem astfel de prieteni, un cuplu cu doi plozi mici, tot romani, i-am cunoscut aici. Ei sunt cu party, credinciosi la biserica, foarte conformisti, iubitori de parinti, cu distractii in oras, cu carul cu prieteni dupa ei, tra-la-la. Noi suntem fix invers. Niciodata nu invitam pe nimeni la masa, daca o data pe an ne calca in casa, le dau un pahar de suc si asta e tot, stam la masa si discutam. Niciodata nu iesim impreuna in oras, dar vorbim saptaminal la telefon. Ne vizitam foarte rar, ca noi nu suntem cu vizitele si prietenii. Nu ne-am dus nici la botez, ca avem oroare de inghesuiala, dar le-am trimis bani cadou pentru plozi si au inteles. Ori de cite ori vor o parere sau au nevoie de ceva, ne suna. Si viceversa.
Nu enevoie sa gindesti ca mine, sa-ti placa ce imi place mie … nu e nevoie nici sa socializezi cu mine, nici sa ma vizitezi, pentru ca e suficient sa stiu ca ma pot vaza pe tine si tu pe mine ( pe fapte, nu pe vorbe ). Asta e tot.
Fire, până acum n-am avut norocul de a da de niște oameni care să ne accepte așa cum suntem, fără să fie nevoie să lăsăm de la noi, cu carul, doar pentru a fi ei împăcați. Să ne înțelegem, pur și simplu, fără să trebuiască să ne modelăm noi. Faci cum vor ei, e bine. Dacă nu faci cum le place lor, e rău. De câte ori nu l-am tras de mânecă de Mihai să lase de la el, s-o lase după pofta ăluilalt, îi spuneam, șoptindu-i: “lasă acum cum zice el, că a doua oară nu mai facem, nu mai are ocazia”.
Cudi, marturisesc spasit ca si eu am intilnit extrem de putini oameni care sa ma accepte asa cum sunt, pentru ca majoritatea oamenilor au mari probleme cu IQ-ul, si merg pe principiul ” cine nu e ca noi e impotriva noastra, cu variantele mai soft … e ceva ciudat cu el, e ceva in neregula cu el, nu face bine, etc. Cum ar veni … daca omul din fata mea nu e facut dupa chipul si asemanarea mea, rezulta ca nu e valabil si dau eject.
Astia’s majoritatea si chiar aca in final m-ar accepta ( dupa ce s-ar lamuri ca nu musc, in ciuda faptului ca am alte opinii si gusturi decit ei ), mno … pai pe astia nu ii vreau eu pe linga casa mea, pentru ca am alergie la prostie. Se scoala paru’ pe mine si fac bube cind dau peste prosti cu obloane de cal ( care din ce stiu ei nu ies si pretind ca intreaba oamenire sa se modeleze dupa ideile si gusturile lor ). Din partea mea … hai sictir si sa-si gasesasca prieteni ca ei !
Pina la urma e simplu : daca eu nu am nici o problema in a-i accepta pentru ca-s foarte diferiti de mine, ei de ce ar avea ? Le stau in git, ii ia cu tuse ?
Daca ma intrebi pe mihne, prietenii mei nu trebuie sa lase de la ei ca sa ne putem intelege si accepta, si viceversa. Nu vad de ce ar trebui sa ma prefac ca sunt altceva decit sunt, sa ma modelez dupa ifosele cuiva, ori prietenii sa se modeleze dupa piticii mei de pe creier. Pai ce-i aici, gradinita ? Mai avem 3 ani sa venim cu prostii de soiul asta ?
Daca ma poti accepta asa cum sunt bine, daca nu … sanatate si un praz verde !
Scuză-mi intervenția, dar nu tu ești cea care, în loc să-ți accepți soacra așa cum e, te-ai gândit să-i condimentezi supa într-un mod atât de inedit? Și vorba aia, ți-era neam.
Aldus, tu confunzi a accepta un om asa cum este, cu a accepta ca omul ala sa-ti faca mizerii, sub pretext ca …. asa e el ( mirlan si abuziv ). Sunt doua chestiuni complet diferite.
Eu am acceptat ca socra-mea e o vita incaltata obsedata de control ( controlul altora ), si am decis ca hai sictir, ignore pe viata, ca nu am nevoie de astfel de personaje in viata mea si nici nu-s presul nimanui.
Mai Aldus, asta intra la categoria “ce are sula cu prefectura” :)). Sportul cu soacra, e sportul cu soacra, tine mintea limpede si ambele parti beligerante in viata :D. E ca chestia aia cu rolul de paratraznet al sotului (adica aia cum ca n-ai voie sa te fofilezi cand e nervoasa) stai si o iei darz in piept nu eviti, ca e in foaia de post :)). Asa si micile amabilitati dintre cucoane cu soacra. Evident ca nu e cazul intotdeauna, ca-snsi relatii misto, dar unde-s mai sportive, sunt mai sportive, nu tb judecat si se supun altor reguli decat alea care implica interactia cu multimea. Dinamica de familie cu familia jumatatii e fix ca la olimpiada, nu stii cum e pana nu participi
Aldus, prietenii sunt prieteni, neamurile sunt neamuri.
Prietenii ţi-i alegi, neamurile nu. Iar dacă-ţi place un bărbat/ o femeie şi te căsătoreşti, nu-nseamnă că trebuie să-ţi placă şi tot neamul lui/ei.
Cudi, din ce povestesti tu acolo, parca ai povesti de mine.Singuri suntem si noi. Petreceri romanesti cu mici, bere si dans nu servim, nu ma atrag. Am avut la un moment dat o familie de romani mai apropiata cu care ne vizitam, asa cam un an de zile. Am banuit ca de fapt prietenia, era doar asa din interes, ca sa afle mai multe despre copii, de parca erau la competitie. Tot timpul eram chestionata (cum ne facem lectiile, cum merge scoala, ce note au luat copiii etc.). Aveam impresia ca mi-am luat un sef la care trebuie sa dau raportul. Bineinteles, ca reciproca nu se aplica, eu eram cu prea bun simt ca sa intreb asa chestii care nu ma privesc. Dupa un an si mai bine am racit-o usor mai ales ca nici copiii nu erau pe aceeasi lungime de unda. Deci, ca sa concluzionez, unii nu stiu unde sa se opreasca, iar noi nu am intalnit inca prietenii aia care sa ni se potriveasca.
Vecinii pe strada sunt canadieni, au prietenii lor, nu se amesteca apa cu uleiul. Asta e…
De fapt ar fi cativa oameni cu suflet, un roman-machedon pe care l-am intalnit in parc cu copiii in primele zile de la sosirea noastra si care l-a recomandat pe sot la primul job si alta familie care ne-a ajutat cu inchirierea la sosirea in Canada. Dar nu ne ducem si nu organizam petreceri (am fost de vreo doua ori la petrecere, dar se discuta de vacante la hoteluri de 5*, despre ce masini/mobila s-au mai cumparat etc.)
Il mai avem pe vecinul nostru de 83 de ani irlandez crescut la ferma si emigrant de prima generatie. El a avut grija de casa cat am fost plecata in Ro acum 2 ani. E mereu vesel si vorbaret, chiar am stat la o bere aseara cu el si marturisea ca desi sta de mai bine de 10 ani in orasul asta, in plimbarile lui de dimineata si seara nu are cu cine schimba o vorba, asta legat de discutia oras vs tara sau oras mai mic. Prietenii lui din tinerete sunt imprastiati prin alte localitati. Si cam atat.
Cristina, same here. Are dreptate irlandezul vostru, ești singur printre mulți și nu prea ai cu cine schimba o vorbă. Acum doi ani ni s-au mutat niște prieteni în Ottawa, erau foarte populari. Nu era duminică să nu aibă invitați la masă, șefi, posibili șefi, mențineau, tatonau relații sociale de interes, dar printre alea, erau și cu noi. Foarte volubili, carismatici, doi copii frumoși, păreau familia perfectă, cu relații perfecte. Însă în câteva luni de la plecare, au ajuns la divorț. Și acum se judecă, ea încercând să ia și pielea de pe el. În fine, tot ce am admirat noi la ei, ca familie, s-a dovedit a fi doar de fațadă, doar iluzie.
P.S. Evident, cam de fațadă li s-au dovedit a fi și mulții prieteni…
Stelu, I pup iu! 🙂
Niste vechi si buni prieteni { ea profesoara de franceza pensionara , el pensionar , fost capitan al Armatei Romane } , si-au vandut apartamentul din Bucuresti { erau vecini ca sa zic asa , cu Renata Carageani } si , si-au cumparat o proprietate dragutza la tara . Nu la 300 de Km de Bucuresti ci…la mai putin de douazeci , in comuna Pantelimon . Vecini draguti…amabili , oameni …ca mai toti oamenii de la tara respectuosi , ma rog , la vreo luna de cand au achizitionat proprietatea au plecat si ei la supermarcket sa-si faca oarece provizii . Cat sa fi lipsit oare ? Trei ore…cinci ore …opt ore ??? Insa , cand au revenit , si-au gasit casa parca pregatita pentru zugraveala : nu mai aveau nici macar lavoarul din baie iar cada si wc-ul erau facute praf . Prietenii mei…si-au plans d e mila , insa si-au adunat ultimii gologani pe care-i mai aveau si-au plecat dracului in Olanda unde mai zilele trecute au implinit patru ani de cand traiesc bine merci acolo . Cei ce le-au devastat locuinta au fost prinsi…anul trecut { i-au dat si la stirile de la ora 5 😉 } : ERAU ROMANI TINERI , LOCUITORI IN COMUNA PANTELIMON . Nici macar tzigani romani ci doar ROMANI .
Marian, cum îți ziceam mai sus, nu știu dacă satele învecinate Bucureștiului sunt tocmai ilustrative satului românesc, în capitală s-au adunat oameni buni, intelectualii, instituțiile mari de cultură etc., dar și cei de pe treapta mai de jos a societății, hoții, șmecherii.
De exceptie postarea voastra Cudi&Ketherius { sau poate ca-i …invers si-atunci va rog sa-m iertati erroarea } caci , a starnit multa polemica si suficiente , poate nu destule , poate nu chiar cate ar fi trebuit dar , destule pentru a putea categorisi postarea ca fiind , DE EXCEPTIE . O singura nelamurire am : oare pentru ce , cata vreme traim intr-un loc , acel loc ne pute , ne ingretzosaza si ne calca pe nervi pana si aerul pe care-l respiram acolo si-avem senzatia ca suntem batuti de soarta , iar dupa ce parasim acel loc , aproape instantaneu ai gasim doar calitati , doar laude la superlativ si locului , si oamenilor ce-au mai ramas acolo dupa plecarea noastra ?!? Cata vreme am trait acolo , toti cei ce ne inconjurau erau niste brute , niste jegosi iar locurile erau de tot rahatul insa , dupa ce-am reusit sa ne carabanim de-acolo …dupa niste ani ne amintim cu nostalgie de acele locuri si acei oameni , uitand care-a fost motivul pentru care i-am parasit pe acei oameni minunati si budele lor alea “serioase, zidite pe margini, cu baza de beton, adânci de peste 6,7 metri. ” . Va respect pe toti cei ce comentati . Inteleg ca toti , fara exceptie { Renata Carageani …nu se pune 😉 } , sunteti oameni cititi , oameni culti …oamani realizati material insa , chiar aceste considerente ar trebuii sa va faca sa vedeti si copacii nu doar padurea ca ansamblu . Daca unul ce traieste intr-o cloaca va spune ca-i nasol acolo este posibil sa nu-i dati credit insa daca doi , daca trei spun , poate cu alte cuvinte , acelasi lucru…parerea mea este ca-i musai sa-i credeti ! Repet , voi nu faceti altceva decat sa priviti prin aburii unor amintiri fie prea vagi , fie nstalgice pur si simplu deoarece va reamaintiti astfel de copilarie , d e tineretze . M a rog , asta-i parerea mea si chiar nu-mi pasa daca se va gasi careva care sa ma-njure . Aceeasi consideratie deosebita Cudi&Ketherius , aceleasi urari sincere de sanatate pentru voi si pitica voastra si … aceeasi parere despre postarea voastra : EXCELENTA !
Marian, am căutat acum pe blog o postare de pe vremea când trăiam în România, la sat, ca să vezi cum vedeam lucrurile atunci, în miezul problemei, cum s-ar zice. Redau cu copy și paste, am scris asta în 2012 (http://ketherius.ro/2012/03/22/munca-antistres/):
“A trebuit sã trec de 30 de ani ca sã-mi dau seama cã locul meu este la casã, la ţarã. A trebuit sã repet de zeci de ori “ce bine ar fi fost sã stau la bloc!” ca sã-mi înţeleg, acum, greşeala. De atâtea ori am urât munca pãmântului, de atâtea ori mi-am blestemat soarta în timp ce sãpam cu drag şi spor la hârleţ, sau scoteam cartofi, sau întorceam fânul, sau smulgeam buruieni, sau culegeam struguri, sau cãram lemne.
Anii au trecut… şi am ajuns genul ãla de om care preferã un prânz alcãtuit din slãninã, brânzã, ceapã, roşii şi ardei, decât un sote întovãrãşit de-un cordon-bleu, ori o ciorbã de fasole uscatã în locul unei pizza. Am avut parte de ani de muncã de birou, de muncã “urbanã”, de stres citadin şi iatã, în sfârşit, înţeleg. Cã munca pãmântului este o muncã sãnãtoasã, cu certitudine utilã şi deconectantã. Cã pot ieşi dimineaţa din turã de 24 ş-apoi sã-mi iau în primire grãdina. Si peste tot nesomnul, peste toatã harabubura din capul meu, peste toate problemele şi nemulţumirile, sã se aştearnã pacea, liniştea. Muncind. Transpirând. Rãscolind pãmântul, adunând pietre, rãdãcini, uscãturi ş-alte cele. Sãpând, cultivând, plivind, recoltând. E surprinzãtor de bine, e uluitor cum tot procesul ãsta agricol îţi poate ajuta psihicul. Dar şi fizicul, cu plata durerilor de spate şi-a febrei musculare al cãror rãu însumat va da întotdeauna cu plus, în folosul tonusului şi sãnãtãţii. La care mai pui faptul cã mãnânci sãnãtos, cã nu cumperi deloc ouã, morcovi, ceapã, usturoi, salatã, spanac, ardei, bulion, cartofi, fasole, mazãre, alte rãdãcinoase, mere, dulceţuri, murãturi, compoturi, vin, ţuicã sau lichioruri. Pãcat cã nu pot produce tutun (ţigãri) şi cafea. Toate sunt sub nasul tãu, fãrã E-uri, cu plata muncii tale, e drept, şi a timpului tãu. Dar meritã, clar, meritã! Am ajuns s-o zic şi pe asta, munca pãmântului e frumoasã, e bunã, ajutã. Şi, mai nou, munca pãmântului e un privilegiu.
P.S. Îmi povestea recent un prieten despre un indian care explica nonsensul vieţii omului alb. Cât a mai putut acesta sã-şi complice existenţa… Ziua, bãrbaţii din tribul indianului vâneazã şi pescuiesc, femeile se îngrijesc de casã, grãdinã şi copii, iar noaptea – sex şi odihnã. Nouã, albilor, pare-se ne trebuie mult mai mult.”
Ma uimesti , ma lasi bouche be caci , sincer nu ma asteptam la atata sinceritate izvorata din adancurile tale ca om . Omul primordial , omul legat de pamant cu acea legatura nevazuta insa puternica , care-i asigura omului TOTUL , iar el … OMUL , ofera pamantului respectul cuvenit . Probabil catre asta tindem manati de ceva infinit mai puternic decat convenientele , decat legile sau necesitatile societatii . In orice caz , chiar daca ai scris asta in urma cu cinci sau sase ani , pentru ceea ce ai scris : RESPECT CUDI !!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Chapeau bas, draga Cudi !
Tigarile de foi sunt mai naturale. însa tot daunatoare, de moarte provocataoare, ca orice alta mâncare, din pamânt sau din solare ori din orice substanta provenita din exteriorul organismului Tatal, bunicii si unchii mei fumau tutun netratat si totusi au plecat definitiv din aceasta dimensiune relativa, a perceptiei simturilor aparente, false, iluzorii, efemere, imprevizibile lipsite de Adevarul Absolut Atemporal (AAA)…
Un Weekend de vis, tie si tuturor celor dragi !
“Pour oublier” …je chantonne ! 🙂
https://www.youtube.com/watch?v=iToH6GuN2S4
Sună foarte frumos ceea ce spui, Cudi. Dar părerea mea e că nu merită. În loc să profiţi de diviziunea muncii, munceşti ca un rob, ca să-ţi faci [aproape] totul singur. Duci o “viaţă” mai sănătoasă, dar nu trăieşti cu adevărat omeneşte. Ca indienii lui Fire. Umbli după mâncare, faci şi creşti pui, dormi. Duci viaţa unui animal.
De ce să muncesc în grădină după ce vin de la serviciu, în loc să cumpăr fructe şi legume? De ce să fac bulion şi dulceaţă în loc să le cumpăr şi pe ele? Doar ca să mănânc fără E-uri, lungindu-mi viaţa de rob? Prefer să-mi petrec timpul ăla citind o carte, văzând un film, cochetând cu filozofia şi/sau cu arta, râzând cu prietenii, călătorind… Trebuie să-ţi rămână timp şi pentru suflet, nu să-l consumi pe tot robotind ca să-ţi mulţumeşti trupul. 🙂
Başca: Oamenii albi, cu viaţa lor complicată, i-au cotropit cu mare succes pe indienii cu viaţă simplă. Pentru că nu progresezi când îţi petreci tot timpul vânând, culegând şi muncind pământul -- plus sexul ca viaţă de noapte.
Vero, din unele puncte de vedere nu merită, dintr-altele da. Dar hai să o luăm mai simplu, uite, noi eram două surori, mie mi-a plăcut grădina, pusul de borcane, surorii mele nu. Să n-audă de grădină, să n-audă de pus castraveți la borcan. Pur și simplu suntem diferite. Între timp, jumătate din pământul ce-l cultivam l-am transformat în livadă, pentru că oricum grădina dădea cu mult mai mult decât aveam nevoie. Și să ai o grădină nu-nseamnă că stai zi lumină acolo, îi dedici o oră, două pe zi, când te întorci de la lucru, seara, când poți. Da, sunt câteva zile cu hei-rup pe an, culesul strugurilor, scoaterea cartofilor, făcutul bulionului, spre exemplu, dar, nu știu, să fie vreo două săptămâni pe an? În rest, îți vezi de locul de muncă, de familie, de câini, pisici, exact ca la oraș. Nu știu cum e să trăiești 100% din agricultură sau alte preocupări “țărănești”, eu spun din perspectiva mea de om de la țară care făcea naveta la oraș, pentru servici.
Uite, sora mea, spre exemplu, ți-ar răspunde scurt: “Exact, ai dreptate, Vero!”. 🙂 Depinde de fiecare.
Cudi, şi eu puneam problema din perspectiva omului care are deja un serviciu şi pentru care grădina e o obligaţie în plus, chiar dacă e vorba de doar 2 ore pe zi -- ceea ce, pentru cineva care mai face şi naveta, e deja mult -- uneori ar putea reprezenta tot timpul său liber.
Dar ai dreptate, suntem diferiţi, Fiecare vede viaţa în felul lui.
Asta e una din problemele țăranilor: sunt obsedați de (prea multă) muncă. Sau cel puțin era.
On-topic:
E cam adevarat ce zic baietii baietii astia …
E prea târziu ca să răspund tuturor comentariilor, o să mă rezum la a-mi spune părerea.
Mutarea de la țară spre oraș este pur și simplu migrație economică, oameni încercând să își facă rost de banii necesari noilor condiții socio-economice (cum ar fi necesitatea de a plăti taxele în monede ce nu creșteau în pomi, ci se luau de la orășeni dându-le ceva în schimb).
Mutarea de la oraș la țară este ceva mai complex decât împărțirea hilară în “ajunși” și “ratați”. Plus că, în opinia mea, cei ce se ajung și se mută la țară nu se mută, de fapt, la țară. Ei își mută bula lor de oraș într-un sat și “la țară” este numai în afara perimetrului proprietății lor, priveliștea de peste gardul mai mult sau mai puțin high-tech.
Viața la oraș, nu este, contrar așteptărilor unui orășean get-beget, singurul mod reușit de a trăi sau visul oricărui țăran. Să te apuci să vorbești despre cum este viața la țară fără să fi trăit patru anotimpuri consecutive la țară este ca și cum ai povesti o carte pe care nu ai citit-o.
Cazurile următoare sunt despre oameni pe care îi cunosc personal.
“Veni, vidi, noluit” -- tatăl prietenului meu cel mai bun s-a născut la țară. De muncit, a muncit în oraș și nu în orice orășel, ci în Constanța, în port, pe o navă ce întreținea portul. Bani făcea, avea referințe excelente, avea ofertă de locuință de servici, dar el prefera să lucreze săptămâna în Constanța și să meargă acasă în weekend. Și s-a pensionat și a rămas la țară. Copiii lui, deși s-au mutat în Constanța, aveau situație bună, business de succes în oraș, tot la țară au venit, au cumpărat, au renovat, au deschis business și acolo. Și da, au și acum budă gravitațională în curte.
Văru’ Fănel a lucrat în oraș mare, la combinat, job în ture, bani serioși. După câțiva ani, nu mulți, și-a băgat picioarele în oraș, în munca în schimburi, în înghesuiala din tramvai etc. și s-a întors la țară. A mai fost și în Italia vreo trei luni, și-a băgat picioarele și în orașul italian cu aceeași pasiune și s-a întors la casa, animalele, câmpul și via lui de la țară. Unchiu’ Nicu, tatăl lu’ văru’ Fănel, a avut vreo câțiva ani de trăit în oraș (perioadă în care văru’ Fănel a avut copilărie de orășean), dar a revenit și el la țară.
Tata, pe la mijlocul anilor ’70, a primit o ofertă (de la tovarășu’ prim -- vecin pe strada pe care a copilărit tata) să fie numit director cultural al stațiunii Costinești. A fost o oportunitate cu potențial fantastic (expunere la VIP-uri, contacte cu afaceriști, impresari, poziția de a oferi favoruri estivale, access la proprietăți al căror preț a explodat etc.). Din fericire, tata ajunsese deja pe malul Dunării și prinsese microbul pescuitului. Așa că l-a informat, cu respect, pe tovarășu’ prim că ar prefera să-și petreacă după-amiezele de vară cu undița la umbra unei sălcii în loc de aglomerația și hărmălaia din Costinești.
Pe scurt, oamenii sunt prea complecși pentru a fi încadrați în două cazuri și nici o opinie nu este singura validă.
Keth, io respir mai ușurat după ce te citii. Ajuns nu sunt da’ parcă mă temeam să fiu un ratat, gen să ajung s-o spun în gura mare.