De Jerome K. Jerome, roman publicat hăt, în 1889. Pentru că sună cam așa:

“Lucru foarte curios: ori de câte ori îmi arunc ochii pe vreo reclamă medicală, ajung inevitabil la concluzia că sufăr de boala respectivă, în forma ei cea mai virulentă. De fiecare dată, diagnosticul pare să corespundă întocmai tuturor senzaţiilor încercate de mine. Îmi amintesc cum m-am dus într-o zi la British Museum, ca să mă documentez cu privire la tratamentul unei uşoare indispoziţii ce mă tot sâcâia — cred că era vorba de boala fânului. Mi s-a adus cartea şi-am citit tot ce mă interesa. Apoi, aproape fără să-mi dau seama, am început să răsfoiesc alene paginile şi să studiez, într-o doară, bolile, una după alta. Nu-mi aduc aminte cu ce anume am început, în orice caz, era o boală cumplită,  nimicitoare,  iar  înainte  de  a  fi  străbătut  măcar  jumătate  din  lista “simptomelor premonitorii”, eram încredinţat că o am într-o formă foarte gravă. Am rămas înlemnit de groază, iar apoi, cu nepăsarea pe care ţi-o dă doar deznădejdea, am mai răsfoit câteva pagini. Am dat de febra tifoidă, am citit simptomele ei şi am desco-perit că am febră tifoidă, că o aveam probabil de luni de zile, dar fără să ştiu. M-am întrebat ce s-ar mai putea să am! A venit rândul choreei şi am constatat, după cum mă aşteptam, că sufăr şi de choree. Şi, cum cazul meu începea să mă intereseze, m-am hotărât să-l cercetez până la capăt, de astă dată pornind alfabetic. Am deschis, aşadar, la “acetonemie”, descoperind că mă ofilesc din pricina ei şi că stadiul acut al bolii avea să se declare în următoarele cincisprezece zile. Am răsuflat uşurat constatând că sufăr de nefrită cronică doar într-o formă benignă, astfel că, în privinţa ei, puteam trăi încă mult şi bine. Aveam holeră cu complicaţii grave, cât despre angina difterică, se părea că o  aveam  încă  din  leagăn.  După  ce  am  parcurs  cele  douăzeci  şi  şase  de  litere  ale alfabetului, am ajuns la concluzia că singura boală de care nu sufeream era artrita.

La  început  m-am  simţit  oarecum  jignit.  Aveam  impresia că  e  un  fel  de desconsiderare. Cum se făcea că nu am artrită? De ce această ofensatoare rezervă? După câtva timp, totuşi, învinseră sentimente mai blânde. Mi-am spus că, la urma urmei, am toate celelalte maladii cunoscute în patologia generală şi, devenind  mai puţin egoist, am hotărât să trăiesc şi fără artrită. După cât se părea, guta, în forma ei cea mai gravă, pusese stăpânire pe mine, fără ca eu să prind de veste, iar de zymosis sufeream, bineînţeles, din copilărie. Cum după zymosis nu mai urmau alte boli,  am dedus că asta e tot.

Am stat şi am chibzuit. Mi-am spus că sunt un caz medical cu totul neobişnuit şi că pentru studenţii la medicină aş fi o adevărată achiziţie. I-aş scuti să mai umble din spital în spital. Eu însumi eram un spital. Ca să-şi poată lua diploma, ar fi fost de ajuns să mă cerceteze pe mine pe toate părţile.

M-am întrebat apoi cât mai am de trăit. Am încercat să mă examinez. Mi-am luat pulsul.  La  început  n-am  izbutit  să-l  simt  deloc.  Pe  urmă,  brusc,  mi  s-a  părut  că porneşte. Mi-am scos ceasul şi am numărat bătăile — o sută patruzeci şi şapte pe minut. Am încercat să-mi pipăi inima. Inima — nicăieri, încetase să mai bată. Mai târziu am ajuns totuşi să cred că trebuie să fi fost la locul ei şi că a bătut tot timpul, deşi nu garantez. M-am ciocănit pe toată partea din faţă a corpului, de la ceea ce numesc eu talie, până sus, la cap, apoi am luat-o puţin spre dreapta şi apoi spre stânga şi puţin spre  spate,  dar  n-am auzit şi n-am simţit nimic. Am încercat să-mi văd limba. Am scos-o afară de un cot şi, închizând un ochi, m-am căznit s-o examinez cu celălalt. Nu i-am văzut decât vârful şi singurul rezultat a fost să-mi întăresc convingerea că sufăr de scarlatină.

În sala de lectură intrase un om sănătos şi lipsit de griji. Acum ieşea o epavă.

M-am  dus  la  doctorul  meu.  E  un  vechi  prieten  de-al  meu,  care-mi  examinează pulsul şi limba şi îmi vorbeşte despre vreme fără să-mi ia un ban, ori de câte ori mi se năzare că sunt bolnav. Mi-am spus că, vizitându-l, i-aş face un devărat serviciu. “Ce-i lipseşte unui doctor, mă gândeam eu, e practica. Foarte bine, îi voi sta la dispoziţie. O să-i ofer mai multe posibilităţi de practică decât o mie şapte sute de pacienţi obişnuiţi, atinşi doar de câte o boală-două fiecare.” M-am dus, aşadar, întins la el.

— Ei, ia spune-mi, ce ai?, m-a întrebat.

— N-am să te fac să-ţi pierzi timpul, dragul meu, înşirându-ţi câte am, i-am spus. Viaţa e scurtă şi s-ar putea să-ţi sfârşeşti zilele înainte ca eu să fi isprăvit. Să-ţi spun mai bine ce nu am. Nu am artrită. De ce nu am artrită n-aş putea să-ţi explic, fapt este că n-o am. Am însă toate celelalte boli.

I-am povestit apoi cum ajunsesem să fac această descoperire. Omul îmi deschise gura, se uită înăuntru, mă apucă strâns de încheietura mâinii şi, când mă aşteptam mai puţin, îmi dădu câteva ghionturi în piept — curată laşitate! — apoi, deodată, îmi dădu o lovitură de berbece cu capul, iar în cele din urmă se aşeză la birou, scrise o reţetă, o împături cu grijă şi mi-o întinse. Am pus-o în buzunar şi am plecat.

Fără s-o deschid, am intrat la cea mai apropiată farmacie şi am rugat să mi-o facă. Farmacistul o citi şi mi-o dădu înapoi.

— Nu avem aşa ceva, spuse el.

— Sunteţi farmacist?

— Da, sunt farmacist. Dacă aş fi un magazin alimentar, combinat cu o pensiune, v-aş putea servi. Cum însă nu sunt decât farmacist, mă simt depăşit.

Atunci am citit reţeta. Suna aşa:

“1 livră de biftec cu

1 pintă de bere amară, la fiecare şase ore.

1 plimbare de zece mile în fiecare dimineaţă.

1 pat la 11 fix în fiecare seară.

Şi nu-mi mai împuia capul cu lucruri pe care nu le înţelegi”.

Am urmat prescripţiile, cu fericitul rezultat, pentru mine, că am scăpat cu viaţă şi mai trăiesc şi azi.

În împrejurarea de faţă, ca să revin la reclama de pilule pentru ficat, nu încăpea îndoială că prezentam toate simptomele, cel mai important fiind “totala lipsă de poftă pentru orice fel de activitate”.

N-am cuvinte să vă spun cât sufăr în această privinţă. Am fost un martir din ceamai fragedă copilărie. Pe vremea aceea nu ştiu dacă trecea o zi în care boala să mă lase în pace şi nu bănuia nimeni, probabil, că de vină era ficatul. Ştiinţa medicală era într-un stadiu mult mai puţin avansat decât azi şi ai mei obişnuiau să pună totul pe seama leneviei.

– Ascultă,  împieliţatule –  mi  se  spunea –  scoală-te  şi  apucă-te  de  ceva,  pentru Dumnezeu!

Fireşte, nici unul dintre ei nu ştia că sunt bolnav.

Pilule nu-mi dădeau, în schimb primeam câteva după ceafă. Oricât de ciudat ar părea, palmele mă vindecau deseori, cel puţin pentru moment. Mi s-a întâmplat odată ca o palmă din acestea să aibă mai mult efect asupra ficatului şi să mă facă mai dornic să pornesc la treabă, fără multă tevatură, decât reuşeşte azi o întreagă cutie cu pilule. Ştiţi, leacurile astea simple, bătrâneşti, sunt câteodată mai bune decât toate doctoriile de la farmacie.”

Dacă ți-a plăcut fragmentul și n-ai citit cartea, o poți descărca de aici.