Când mă cert cu cineva drag – cu cât acel “cineva” e mai apropiat, mai “intim”, cu atât sunt mai slobodă la gură. Declarația supremă de “intimitate”, de apropiere, de dragoste – platonică sau nu – e când, într-o ceartă cu cineva, sparg o chestie. Se întâmplă rar, poate o dată pe an, poate mai rar. Ultima dată i-am arătat lui Mihai cât de mult țin la el izbind cu putere telecomanda – direcția e irelevantă, cert e că s-a înfipt în perete. Gaura rămasă a rămas pentru Simon un punct de continuă fascinație – a mai cizelat-o el, a mai retușat-o cu gheruțele lui, asta până când am acoperit-o.

Și Mihai mi-a făcut odată o superbă declarație de dragoste. În bucătărie. Nu știu de la ce căcat pornise cearta, el avea în mână o cană cu apă: a trântit-o cu  putere de podea, cu mare putere. Cana nu s-a spart, dar apa din ea, sub forța elastică sau de conservare de energie sau ce-o fi fost, a făcut cale-ntoarsă de la impact și i-a împroșcat toată fața. Pe cât vroia el să fie de dur, de demn, de sobru și supărat, pe atât de hilar a fost totul: într-o secundă tuna izbind cana, în secunda următoare era ud leoarcă, fără a-nțelege pentru o clipă ce se petrece, cine/ce l-a lovit. Apoi am râs de era să ne pișăm pe noi. Ne ambalăm noi una-două, dar ne trece repede, nu ținem la supărare.

În cazul meu, e din familie. Sangre latino. De sărbători, de vreo două, trei ori pe an, mama trebuia să facă prăjituri, în condițiile în care nu prea se pricepea la gătit. Nu creșteau blaturile, se ardeau foile, se tăia crema? Zburau tăvile și cratițele prin bucătărie de ziceai că-i pepinieră de OZN-uri. În familie, de regulă, se lăsa cu supărare sâmbătă seara. Supărare colectivă, când eram supărați mai mulți între noi – tata era supărat pe mama, mama era supărată pe tata și pe bunică-mea, eu pe bunica, pe tata și pe mama, soră-mea pe mine – combinări de n luate câte k. Și tunete și fulgere. Astfel încât, ori de câte ori simțea vreunul că s-apropie norii, că s-aprinde vreo discuție, ofta neputincios: “Aoleo, e sâmbătă seara…”. Câteva zeci de minte mai târziu, n-aveai cum să nu-l auzi pe tata cu sfinții și hristoșii pe linie maternă, concluzând la rându-i: “E sâmbătă seara, ai?”.

Cam așa era cu ai mei. Și pe cât de agitați și vocali eram noi, pe atât de ciudat îmi pare comportamentul lui Mihai la supărare. El pur și simplu se pune în cur, ca un urs, și stă, cu privirea coborâtă. Măi, e dezarmant. Se așează după principii știute doar de el, însă, de regulă, e de găsit în dulapul cu haine, în spatele mesei, în baie. Ultima data s-a pus în cur lângă coșul de gunoi, apoi ne-a reproșat mie și piticei că nu l-am căutat/găsit. 😊

Eu decretez să fiu lăsată în pace, singură, e gata, nu se mai poate, divorț, next one! Adică îmi dau silința să fiu cât mai rea cu putință, ultimate superbadass supărăcilă. Îmi vin tot felul de chestii în minte – din trecut, din trecutul care-ar fi putut să fie și din viitorul probabil, scuip venin, sunt rea, provoc la mai rău. Ca să subliniez criticul ultimei noastre partide, am încercat să scuip, cum fac țigăncile, în stilul ăla scurt și la obiect – “Ptiu, drace!”. Nasol moment, nu mi-a ieșit. N-am mai scuipat în viața mea în stilul ăsta, n-am mai încercat. Ce-a ieșit… oh, doamne. Mi se bălăngănea scuipatul sub buze și nu puteam scăpa de el. M-am prefăcut că nu se vede și-am turuit mai departe, ca și cum n-aș avea spume la gură, la propriu. Asta e o întâmplare care trebuie notată în agenda la capitolul “de refulat”. :p

Voi cum vă ciondăniți cu cei dragi?