“You have loved enoughµ. De ceva vreme mã învârt în jurul acestui vers. Şi tot am cãutat sã mã agãţ de alt colţ al melodiei, pe care sã-l exploatez la maximum, astfel încât ‘Mnealui sã nu considere, în cele din urmã, cã în zadar mi-a propus-o spre analizã. Şi mai mult de-atât, eu nu cred cã versurile astea îl reprezintã pe Christi. Eu cred cã Christi a vrut şi reuşit sã mã punã într-un impas. Mare impas. Şi cum spuneam… a reuşit.
You have loved enough.
Rãtãcind în arşiţa deşertului şi când o picãturã de apã ar fi mântuirea ta, o voce din ceruri îţi spune cã ai bãut destulã. Lihnit de foame, în faţa unei mese îmbelşugate, o voce din pereţi îţi spune cã ţi-ai mâncat porţia, bucatele nu mai sunt pentru tine. Cam asta aş fi comentat iniţial. Dar n-am comentat, şi-am lãsat obsesia sã creascã, sã se limpezeascã cumva, în timp. Pentru ca acum, ¥you have loved enoughµ, sã-mi parã un adevãr incontestabil, tragic şi-n faţa cãruia nu pot acţiona altfel decât cu resemnare. Am ajuns sã consider iubirea un fel de vis. Sau, mai bine spus, pentru a iubi (în sensul de ataşament euforic între douã persoane de alt sau acelaşi sex), trebuie sã poţi, sã ştii şi sã vrei a visa. Şi ãsta-i un fel de talent congenital, pe care unii ştiu şi pot sã-l întreţinã mereu, iar alţii îl pierd pe la jumãtatea vieţii – plus, minus timp. Unii execeleazã cu talentul lor pânã ajung sã dea naştere unor iubiri de “artã”, atât de frumoase, încât devin legendare, repere ale amorului însuşi. Iar alţii rãmân cramponaţi undeva la nivelul literelor de abecedar, şi tot ceea ce ei pot scrijeli în inimi sunt adâncituri diletante, lipsite de substanţã, trecãtoare, superficiale. Simple mâzgâlituri. Vise obscure, neînsemnate, vise moarte.
“I am not the one who loves —
It’s love that seizes me.µ
“Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi…µ (Ioan 15:16). Pe undeva sunã a umilinţã chestia asta. Sau, dimpotrivã, ne disculpã şi ne scuteşte de anumite responsabilitãţi, ne justificã anumite imprudenţe, greşeli. E mai simplu aşa, nu? Iubirea m-a ales, ea e de vinã, eu nu sunt vinovatã cu şi pentru nimic. Chestie cu care nu sunt de acord. Pentru cã aşa cum ne autoeducãm pe mai multe planuri spirituale, aşa cum cãutãm argumente şi explicaţii pentru lucruri abstracte, aşa cum am învãţat sã fim mai buni sau mai rãi, sã evoluãm, sã tindem spre ceva, sã fim noi, la fel, zic eu, învãţãm şi iubirea. Aşadar, nu iubirea e cea care alege, ea e acolo oricum, noi suntem cei care ne îndreptãm în direcţia ei şi-o îmbrãţişãm benevol. Şi este normal s-o alegem, s-o vrem şi s-o visãm, pentru cã una dintre marile sale calitãţi îl reprezintã simplul şi principalul fapt de a fi naturalã. Aşadar, nu cred cã noi suntem aleşii iubirii, ci ea este aleasa noastrã. Când vrem, când putem, ori când simţim nevoia. Şi atunci începem sã o visãm, iar talentul acela înnãscut îşi recapãtã frumoasele, râvnitele proeminenţe pasionante.
Ştiu, melodia vorbeşte despre altceva. “Child, You have loved enough, / Now let me be the Lover”. Frumos. Adicã nu-ţi mai forţa visul, renunţã la scenariu, fii pasiv, lasã-te pe mâna mea, te iau în visul meu. Foarte frumos. Mai rar astfel de textieri (Leonard Cohen şi Sharon Robinson), cu asemenea înclinaţii spre reverie, cu un asemenea talent din care rezultã nu vise obişnuite, ci idealuri, utopii intonate cu o armonie aproape fantezistã, uşor lascivã, cu efecte hipnotice, narcotice, adormitoare şi multã sãmânţã de vis într-însele. Un soi de lecţie pentru noi, ãştia, netalentaţii, paramnezicii iubirii.

Cu drag, pentru ‘Mnealui. Şi da, n-am ochit la ţintã. :p