Departe de luminile oraşului. La noi e întunericul şi sus ard fãclii. Jos e adierea şi sus danseazã curcubee îmbrãcate-n aur şi argint pe ritmul corzilor celeste. La ce bun aurorele lor, când cerul nopţii ãsteia-i spectacol divin? Când închizând ochii simţi şi vântul, simţi şi viaţa, te simţi pe tine altfel decât ai fi sperat, împlinit într-un film de-o clipitã, închegat din instantanee de reverie, de purã inspiraţie, de viu simţãmânt şi nepreţuitã şansã? Fericire fãrã premeditare, beatitudine nemotivatã, pur şi simplu, ţi se-ntâmplã. O astfel de noapte când îngerii îţi descântã destinul şi te abandoneazã în codrii uitãrii, când oricât de nenorocit ai fi, fericire mai limpede şi suflet mai plin de frumos n-ai sã afli. Când te-adânceşti în munţi de nãzuinţe ce ţi se-mplinesc la fiecare pas, şi tot ce trebuie sã faci e sã pãşeşti, sã respiri, sã priveşti şi sã-ţi deschizi inima spre alte ceruri, spre mai mult şi mai mult? Fiindcã în tine-ncap atâtea, şi bune şi rele, dar în astã noapte fermecatã, îngerii comploteazã întru norocirea ta, pentru beţia ta ameţitoare, pentru euforia clipei tale. Şi spre ce belvedere te-ndeamnã paşii, spre ce înãlţime neştiutã, de unde se deschid privelişti desãvârşite, nepãmânteşti şi dureros de frumoase, de-ţi vei astâmpãra extazul cu lacrimi de copil? De ce bucuriile acestea se comprimã-n clipite fugare, abandonându-ne apoi sub luminile oraşului, cu dorul nespus în suflet şi nevoia vitalã de mai mult, de şi mai mult? Acolo sus, unde te umpli instant de iubire, unde eşti rege peste vãi şi ai coroanã bãtutã-n aştrii, unde eşti slãvit de îngeri şi-acompaniat de curcubee constelate, acolo sus ai doar (s)clipirea.  La noi e întunericul şi sus ard fãclii. Departe de luminile oraşului. Într-o noapte de iunie. Cu mine.