Şi uite aşa, omul mai aprinde câte o torţã, coborând tot mai spre adânc, în şi mai multã beznã, redescoperind ce-a fost uitat demult. Nimic nou, totu-i la fel, neclintit. Mai mult pustiu şi mai mult dor. Praf de stele aşternut în timp peste toate, praf de vise, neatins, neîmplinit. Într-un colţ dosnic, o altã torţã. O aprinde şi pe aceasta, învãluind totul într-o luminã caldã şi ştearsã, în linişte şi singurãtate. Cu fiecare luminã deschide o poartã, cu fiecare razã reînvie câte o amintire a celui care-a fost, a celui care este şi nãdãjduieşte sã devinã. Iar când totul pare atât de familiar de jur împrejur, când flãcãrile l-au reconstruit bucatã cu bucatã, tot ce-i rãmâne de fãcut e sã-şi reîntregeascã propriul puzzle. Aprinzând torţe dupã torţe. Flãcãri şi focuri. Care ard pe dinãuntru. În linişte, fãrã fum, fãrã geamãt. În zadar pretinşii salvatori îi rãcesc trupul cu tunuri de apã, combustia e internã, incurabilã. Iar focurile mocnesc a râvnã în el şi doar scânteile de foc rãzbesc prin ochi, restul rãmâne neştiut şi macinã şi arde doar pe dinãuntru. Într-un târziu, gândul domoleşte arşiţa şi tot el, pe rând, stinge torţã dupã torţã. Pâna la ultima, în urma cãreia adâncul se astupã cu beznã şi uitare. Ca un fãcut însã, o scânteie rãmâne nestinsã şi-o poartã neferecatã. În aşteptarea celui care va redescoperi ce-a fost uitat demult, în sufletul mut, acoperit cu pulberi de speranţe şi dornic de luminã.
Copilule, nu te juca cu focul. Fãrã rost, dar tot vor indrepta tunurile de apã spre tine.