Mã bag din nou în seamã cu câteva rânduri, însã fãrã a reuşi sã mã prind de o idee anume, de nimic. ¥Bunã!µ, cam asta e scopul aparent.

De ce nu s-au inventat tehnologii care sã pãtrundã în mintea noastrã, atunci când vrem asta, şi sã cureţe tot, sã readucã o ordine confortabilã, sã arunce tot ce e stricat şi dãunãtor şi eventual, sã aşeze în mijloc, pe o mãsuţã, o vazã mare cu flori înmiresmate, sã tragã perdele pentru luminã vie, sã deschidã ferestrele şi sã aeriseascã, sã înlãture fumul, îmbâcseala?  De ce nu existã o instituţie abilitatã care sã ne scoatã din rãu atunci când ne afundãm neputincioşi în el, şi apoi sã ne ia cu grijã şi sã ne aşeze în cadã, sã ne spele de griji şi mizerii, cu grija şi devotamentul unei mame pentru pruncul ei? Sã ne adoarmã cu vorbe şoptite şi sãruturi pe frunte, în îmbrãţişarea sa, descântându-ne de tot rãul, de toate suferinţele, sã ne alinte într-un legãnat protector, liniştitor… vindecãtor? Care sã opreascã timpul şi secunda câtã vreme nu mai putem trãi, ca sã nu ne irosim în veşnicii chinuitoare? Şi de ce nu existã dom’le indivizi instruiţi sã aline aleanurile sentimentalo-patologice ale celor din urmã calici, capabili sã împlineascã perfecţiunea unei clipe, a unui singur cuvânt, rostit ca la carte, a unei îmbrãţişãri sau a unui singur sãrut, desãvârşit, revelator, aprinzând focul în întuneric şi lãsându-l în grija bolnavului? Ş-apoi, când am fi tãmãduiţi pe de-a-ntregul, sã ne bifeze pe un catastif ca şi rezolvaţi, cum cã suntem bine, apţi pentru o nouã rundã pe arena vieţii. Sã ne aşeze în spate bagajul amintirilor, pe buze zâmbetul şi-n piept inima reînnoitã şi, abia atunci, sã elibereze secunda?…
Dreams…