Cuvântul. Cel nerostit, cel aşteptat. De el se agaţã ziua şi noaptea, pentru el deschide ochii. Fãrã el e imobil, e gri, mut şi surd. Dar cuvântul… Îl prãbuşeşte spre înalt, îl urcã spre adâncuri, cercetând legat la ochi dupã propria-şi dumnezeire. Nu închide însã ochii, îi e teamã de luminã, de pericolul strãlucirii. Şi nu înţelege de ce şi încotro. Dacã e alb sau negru, pe sub învelişul gri. La-la-la-la… Cu aripi fãrã penaj se avântã în zboruri de plumb, cãutând cuvântul. Şi pluteşte atârnând de litere împrãştiate, coborând dintr-una, într-alta, conştient, spre întuneric. Şi le alcãtuieşte strâmb pe cele inutile, pânã când rãmâne fãrã ultime trepte. Într-un cer al cuvintelor, el nu şi-l aflã pe al sãu, deghizat în pretinsã uitare. Nebun şi niciodatã istovit, le împrãştie din nou peste orizont, cu rãbdare bolnavã şi iluzia muzei, în cãutarea Aceluia. Consoanele, vocalele, silabele, toate danseazã ispititor pentru el, în curbe senzuale, greu de înţeles. Oh, give me the words, give me the words, but tell me nothing… Zilele şi nopţile atârnã fãrã semanticã, ochii se închid şi se deschid în gri, diavolul se crede un dumnezeu temãtor de luminã şi strãlucire. Aripile goale se întind peste prãpãstia alfabetului, într-o cãdere nebunã a jocului, atingând în treacãt voluptatea câte unei vocale, îmbrãţişând scurt în alunecãri ademenitoare forme…

El nu e complicat. Cuvântul îl ştie şi e esenţa dumnezeirii sale cu armurã. Dar îi împrãştie sensurile peste ceruri, amplificându-i premeditat puterea prin nerostire. Fiindcã într-un astfel de zbor, cuvântul nu-şi aflã începutul şi nici trupul. Apocaliptica genezã. El e cuvântul. El e, cuvântul.

Eu.