Într-o noapte, am vãzut din maşinã, în depãrtare, luminile unui oraş. Şi le-am privit curioasã, fãrã a schiţa vreo emoţie, contemplând la rece buchetul de strãluciri din bezna nopţii. Şi am trãit cu senzaţia cã privesc un cimitir în noaptea Învierii. Luminile… evident, mai puţine decât sufletele. Şi mã întreb, acum, dacã fiecare om ar fi un licurici în noapte, cum ar fi arãtat acel orãşel din perspectiva unei depãrtãri anume? Cred cã tot cimitir ar fi pãrut, dar unul cu morţi vii.

Din depãrtare, luminile se contopesc într-una singurã. Cu cât te apropii, însã, devin distincte, rând pe rând, tot mai depãrtate, pentru ca între ele ajungând, sã constaţi cât hãu de întuneric le desparte. Şi cum, singure fiind, n-ar avea nici o şansã de acolo, de departe. Dar ele sunt şi au fost dintotdeauna singure şi iatã-le, expunându-şi tragicile incandescenţe, mulţumitã întunericului şi îndeajunsei depãrtãri. Poate cã şi sufletele au nevoie de beznã şi distanţã pentru a strãluci şi a da luminã. Şi poate, în noapte, incandescenţele se vor uni cumva, devenind vizibile de mai şi mai departe. Sã aprindem, pentru luminã, lumina.

Când dai din tine şi dai, şi dai, şi dai, şi te dai… ce pierzi?! Nu rãtãceşti piesele ce te alcãtuiesc într-un puzzle, ci aluneci cumva, din aproape în mai aproape. De tine. Şi te apropii milimetric, cu cât te însigurezi mai mult. Inutil vei rãmâne with or without, umbra ta va pãstra acelaşi contur şi consistenţã, poţi doar sã te prefaci cã prinzi aripi. Şi-ntr-un zbor mincinos, închipuit, sã cutezi spre ceruri împlinite, cãzând în concret cu fiecare clipire. În ochii ei, însã, inutilul îşi pierde, cumva, prefixul, prãbuşirile se amortizeazã neînţeles, iar zborul urcã frumos şi nebun. Unde-i sunt ochii, te-ntrebi cu fiecare ciob al prãbuşirii tale, unde-i inima ta, oglinda ta, unde eşti tu… Unde e viaţa, unde e drumul… şi-n miezul întrebãrilor inconştiente te doboarã un fel de rãzboi fãrã duşman, pe al cãrui teatru singurul erou cãzut eşti tu. Sã aprindem lumina, pentru erou, pentru luminã.

Toţi visãm zboruri înalte. Şi-atâtea rãzboaie, şi câţi eroi însinguraţi, fiecare, în şi cu visul sãu. Câţi ochi revelatori, deschişi pe ceruri mute, spre care privim prãbuşiţi, dându-ne eterna ultimã suflare, precedatã de însetata inspiraţie a durerii, când ne umplem de dor şi sângerãm în râuri fierbinţi şi mari şi blânde. Rãzboaie paralele între ele, vise solitare în zboruri neatinse, dureri echidistante, din aproape în tot mai aproape. Fiecare de însuşi. Uneori, când aripile închipuite îşi pierd şi ultima panã, înãlţãm zmeie, cu sete de zbor şi luptã. Suntem nişte temerari fãrã leac şi egoişti, în aşteptarea ochilor ce ne vor contopi cu noi înşine. Şi care ne vor umple de luminã.

O simt, o simţi. Cu eterna ultimã suflare, noi, eroi cãzuţi pe câmpuri singulare, ne temem cã acea luminã firavã ce arde la cãpãtâiul gândului se va stinge. Abia respirând, îi simţim tremurata mântuire, când ne scurgem în râuri de sânge fierbinte şi privim ochii decupaţi pe o perdea de cer, ochii ei, ochii tãi, ochii mei. Sã mai aprindem o luminã, zic, pentru întunericul de dupã.

Cu drag, pentru Ocsike