Se întâmplă uneori toate într-un asemenea hal încât ajungi să crezi în destin. Coincidenţe de o evidenţă cutremurătoare, trecute cu vederea adesea şi remarcate într-un (prea) târziu par a ţese o conspiraţie suverană din calea căreia am ajuns să cred că e mai înţelept să nu te abaţi. Şi iată-mă în clipa asta hotărâtă să mă abandonez valului, fără busolă, cu memoria binelui şi uitarea răului, fericită că mi-a fost dat să am ceea ce am.

Că sunt speriată de bombe, plângăcioasă, negativistă, antisocială, complexată şi lunatică am lămurit-o. Însă dintotdeauna am lăsat a se citi printre rânduri văditul fapt că sunt dependentă de frumuseţea oamenilor şi că-ntr-însa îmi aflu micile dar vitalele vindecări. Adesea m-am surprins plină de lumină şi însufleţire în prezenţa puţinilor oameni care au ştiut a străluci pentru mine, ori i-am aflat remarcabili prin filtrul subiectivismului meu. Şi cum prea multă umbră e contraindicată fotosintezei emoţiilor, iar eu din conul acestui întuneric am aşternut atâtea şi atâtea rânduri, mă simt datoare a recompensa răbdarea voastră cu mai frumos, cu viaţă, scântei de suflet şi o anume evoluţie prin cuvânt. Nu promit nimic, asta simt acum, într-un moment de încredere derivat dintr-o încărcare pozitivă a bateriilor psihicului meu, după ce am absorbit lumina şi frumuseţea altora.

Nu înţeleg de ce un „te iubesc” este atât de greu de rostit. Astăzi o prietenă mi-a spus că mă iubeşte în repetate rânduri iar eu îi răspundeam întocmai din priviri, ori dacă bine-mi amintesc am bâjbâit un insesizabil, ruşinat şi îmbujorat… „şi eu”. Însă dragostea ei m-a umplut de un elan al rostirii nebunesc, căutând a transmite mai departe, intimelor prezenţe din viaţa mea, un sincer şi eliberator şi minunat „te iubesc”… Evident, n-am reuşit decât sub înlănţuirea inocentă a piticei mele, pe care am strâns-o ca-ntr-un cleşte de atâta drag. Nu am şi spus altora „te iubesc”, deşi corpul, întreaga mea fiinţă radia iubire şi încă o mai face. Ciudat cum această declaraţie induce frica de a nu speria şi îndepărta, când prin esenţa ei este expresia unei emoţii inofensive şi minunate, care nu-şi pierde valoarea prin articularea-n viu grai, a celor ce se pretind, de ambele sexe, fără o structură genetică permisivă „te iubesc”-ului.

Ideea e că sunt mai mult decât bine astăzi şi nu m-am ferit a mă înfăţişa vouă cu elanul, poate prostesc, al încrederii. Aşa cum nu mă feresc a vă dedica următoarea melodie tare mişto, nu înainte de a conchide cu briliantul şi previzibilul îndemn… „shine on you crazy diamond!”. 🙂

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=J0BkdKGPTxw]
Oare cât mă va ţine?! :p