Epopeea lăsatului de fumat continuă. Au curs rânduri, râuri pe aici în care cuvântul „fumat” a fost vedetă, semn că ţigara continuă să îmi preocupe gândurile atunci când e absentă, aspect ce mă frământă mai mult decât las să se întrevadă în postări. În urmă cu o lună aţi asistat la nebunia celor peste 70 de ore fără fumat, încheiate cu un elocvent „mi-am luat ţigări”, după ce în cele trei zile de sevraj am lustruit obsesiv aragazul, înrerupătoarele din casă, lustrele, faianţa, chiuveta, baia. Apoi, cu prima ţigară de după, s-a reinstalat boemul în care mă complac, calmul, lenea şi constanta stare de meditaţie şi observare pasivă a chestiilor ce mă înconjoară şi mi se întâmplă. Cu o anume detaşare. În tot acest răstimp, experienţa zilelor fără fumat a continuat, intercalată cu câte o ţigară şutită de la cei apropiaţi şi refulată apoi cu o inutilă vinovăţie, sau cu un pachet pe de-a-întregul, în posesia căruia aflându-mă am gustat de fiecare dată aceeaşi şi aceeaşi senzaţie amară de neputinţă şi culpabilitate.

Ieri, într-o jalnică şi târâită zi de vineri, am comis-o din nou. Mi-am luat ţigări. Pachetul ăsta a venit însă cu o ciudată conştientizare a raportului aştepare/satisfacţie. Pachetul ăsta s-a dovedit inutil. Înainte de a mi-l cumpăra, trăiam cu senzaţia că el este motorul determinării, hărniciei şi succesului meu, că având ţigări voi avea randament în ceea ce fac, că mă voi simţi împăcată şi liniştită fumând, iar gândurile aveau să mi se aşeze cuminţi, la locul lor. După trei ţigări consecutive, însă, pe care le-am ars fără a conştienza prea clar că fumez, mecanic, instinctiv şi sec, m-am întrebat: “Pentru ce naiba mi-am luat ţigări?”, iar acesta, dragii mei, este pasul ăla imens pentru Cudi şi infim pentru umanitate, pe care-l aştept de atâta vreme.

Faptul că în creieraşul meu răzleţit s-a putut isca interogaţia asta s-a dovedit a fi revelaţia zilei, săptămânii şi ultimelor luni în care cochetez insistent cu efortul de a renunţa, definitiv, la ţigări. M-am temut că fără ele nu voi mai putea scrie, le-am asociat cu inspiraţia mea, cu felul meu total de a fi, Cudi nemaifiind Cudi, fără ţigări. M-am imaginat mai antisocială decât sunt, fără ţigări. Mi-am spus că mesele copioase, cafeaua, paharul de suc, vin, lichior sau apa de la cişmea nu vor mai fi niciodată la fel, fără ţigări. Şi că fără ele, voi fi îmbătrânit pe nedrept cu ‘jde ani, privată fiind de una dintre puţinele fericiri pe care mi le pot permite, contracost. Acum, pare-se, înţeleg altfel. Şi anume: ţigara nu implică detaşare, ci inconştienţă (nu mă refer la efectele fumatului, ci la faptul că arzi ţigara şi totul e la fel, inutilitate cred că era cuvântul). Inspiraţia mea nu este ţigara, e doar o tâmpită asociere cu momentele de relax, de stat şi rumegat, în care te gândeşti ce şi cum. Ţigara este un accesoriu faţă de care dezvoltăm o stupidă şi costisitoare dependenţă şi pe care o aşezăm cu iresponsabilitate în locuri lipsă, pentru a ne minţi că suntem inspiraţi, liniştiţi, detaşaţi, mai bine. Absurd, nu? Cineva m-a întrebat ultima oară când am decretat în public că renunţ la fumat dacă sunt fericită, făcând asta. Dincolo de elanul unei schimbări majore, n-am încercat fericirea la gândul că renunţ la un obicei prost. Însă o altfel de satisfacţie mă încearcă acum: am înţeles, în sfârşit, că ţigara nu mă inspiră. Indiferent că sunt fumătoare ori ba, pot în egală măsură de mult, sau de puţin. Ţigara nu-şi are locul în mine, nu poate subtitui nimic din ceea ce-mi lipseşte, ţigara nu e fericire, ţigara nu inspiră, ţigara nu e vie, ţigara e degeaba.

That’s the spirit! De bucurie, merge o cafea! Şi o felie de halva! Ah, la vita e bela şi o sumă de dependenţe.