Locuind doar împreună cu fetiţa mea, televizorul a devenit un obiect aproape inutil (rulează doar pe programele de desene animate Boomerang şi Disney Junior). Nu mi-a fost foarte greu să mă îndepărtez de telecomandă şi lumea tot mai grotescă a ecranului, deşi am crescut, precum majoritatea, în anii când televizorul a fost parte integrantă din viaţa de familie. Se întâmplă, însă, aflată în vizită la alţii, să omor timp privind lumea de dincolo de ecran, axată obsesiv, din voinţa gazdei, pe canalele de ştiri naţionale. Astăzi, într-un asemenea moment de răgaz tâmp, mi-am dat seama de o chestie.

O vorbă de-a noastră, a ardelenilor, spune aşa: „Dincolo de Carpaţi, toţi sunt o apă şi-un pământ”.  Aşa, daţi-mi în cap. Nu contest veridicitatea reversului, ideea e că e clar până în cer şi-napoi că ardelenii  şi românii mai de „altitudine” suntem mai blânzi din fire, mai potoliţi, cuminţi la vorbă şi-n purtări şi, nu zic ba, mai leneşi. Suntem molcomi, noi şedem blând, uneori stăm şi cugetăm sprijiniţi în bâte precum ciobanii, alteori doar stăm. Chiar şi prin specificul gras şi îndestulător al mâncărurilor noastre se impune o perpetuă lâncezeală, siestă şi pace îndelungă, dedicată digestiei, trândăvelii mulţumitoare, noi suntem paşnici, lăsăm spre a fi lăsaţi. Când avem, însă, drumuri la capitală, în Piteşti sau la Ploieşti, către Craiova sau jos la Dunăre, la mare sau în Călăraşi, ne cam ia cu ameţeală. Prea multă forfotă, irascibilitate şi nervi, toţi mişună, e gălăgie, înghesuială, grabă, trafic, mişcare şi freamăt. Şi nu că s-ar întâmpla ceva, vreun cataclism sau revoluţie, aşa trăiesc, aşa ştiu a fi cei din sud. În ţara ăstora e zbucium din nimic, la noi latră câinii pe dealuri şi duminica se doarme.

Acum, toate televiziunile şi ziarele naţionale, întreaga mass-medie ce-mbrăţişează ţara prin tiraj şi emisie, acolo-şi au cuibul. Ş-apoi forţa de muncă e culeasă din sânul Bucureştiului, dintre cei ce dau buzna unii peste alţii în metrou şi-n mijloacele de transport în comun, înghesuindu-se mai ca sarmalele-n oală, ori dintre cei ce iscă aiuritice aventuri de rutină la volan  şi care-şi botează cu mândrie alergătura vieţii drept supravieţuire în junglă. De acolo de unde-n pieţe te-mbie toţi cu nesimţită insistenţă, şi-ntr-ale căror parcuri nu-i cu judecată a zăbovi, de-atâţia hoţi, aurolaci şi dosnice pericole. N-au stare oamenii ăştia, sunt stresaţi,  se vorbesc între ei şi caută bârfa, se-nghesuie, se pândesc, se judecă, se ciocnesc, se-njură, se scuipă, se înrăiesc şi-şi iubesc cu fală traiul. Empire state of dirty minds? Dacă presa naţională porneşte din mijlocul acestora, nu-i de mirare circul mediatic ce ne pătează cu noutăţi murdare cotidianul, mai ales că tot acolo îşi află coconul viermele politic românesc.

Nu aruncaţi cu piatra, nu generalizez. Multe minţi (i)luminate au luat calea capitalei pentru a se desăvârşi profesional, mulţi oameni buni, cu potenţial, s-au născut sau aciuit în cuibul fierbinte, seducător şi  cosmopolit al Bucureştiului. Zic doar că suma ştirilor de doi bani, tabloidelor ieftine, popularizarea curvelor proaste, siliconate şi burduşite de idioţi, cu bani, a târfelor politice, corupţiilor, minciunilor, tuturor hoţiilor mărunte şi gigant, păcatelor în cea mai elocventă formă, nu-şi putea afla ecoul decât pornind dintr-a sa depravată casă. Există, zic eu, o legătură directă între ceea ce primim drept informaţie şi locul de unde vine aceasta. Partea naşpa e că jurnalismul provinciei tinde să se alinieze degenerării celui naţional, care naţional e un cuvânt prost ales şi l-aş înlocui acum, spre final, cu un altul, însă oscilez între „de capitală”, „nonvalorii”, „decadent” sau „nociv”, help.

Într-un fel, ce se întâmplă acum la tv şi-n ziare prea îmi seamănă cu inconştienţa unui adolescent crescut în fragedă democraţie şi care se vrea în trendul anarhiei, cu mintea orbită de tropotul hormonilor dezlănţuiţi, de pofte stupide şi izbucniri dezastruoase, tălâmb şi idiot dotat cu portavoce.

În sfârşit, îi salut cu respect pe toţi aceia care nu iau masa în familie sau singurei în faţa televizorului, refuzând din meniu cultura de consum şi asezonându-şi nevoia de informare cu o măsură în minus de frustrare şi alta-n plus de adevăr, am zis.