Familia, banii, succesul, dragostea, prietenii, timpul, cotidianul, vremea, televizorul, socialul – toate şi toţi sunt frustrări în straie colorate, şi nu pentru că ne-am urca propriul Eu pe ditamai piedestalul. Întreaga lume pare menită să contracareze scopul individului şi să-i contrarieze aspiraţiile, singura şansă la non-frustrare fiind aceea de a-şi adapta cromatic propriile nevoi, precum un cameleon, în funcţie de cât i se permite a realiza. Cum ar veni, într-o lume a lipsurilor, să admitem că avem tot, să fim părtaşi la înşelăciunea destinului, să delapidăm năzuinţele prea înalte şi punem dop ermetic recipientului cu viziuni şi vise prea greu de realizat. Mi-e greu să mă păcălesc pe mine însămi, însă dacă alţii reuşesc, cum să-mi fie mie imposibil?!

Nevoia alimentează frustrarea. Absenţa aduce frustrare. Nepotrivirea generează frustrare. Viaţa este nedreaptă, înşelătoare, păgubitoare, viaţa e frustrare, frustrarea-i sentiment, şi-n noi atâta vid. C-o moarte tot(i) suntem datori, anticipată cu frustrare şi-aceasta. Frustrarea frustrează şi suntem unanim viciaţi, infectaţi, în cât de mică măsură, de alţii şi  mai ales de noi înşine. “A făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”.

Dacă prostia altora ne frustrează, să devenim în masă proşti, dacă „normalitatea” deranjează, să fim anormali cu toţii, învârtindu-ne de aiurea într-un cerc vicios şi orb. Mulţi şi mediocri, dar puternici şi mai puţin frustraţi. Altfel, putem să urâm  şi să ne înfuriem obsesiv, să alimentăm resentimente amare, antipatii inutile, nutrind planuri deşarte de răzbunare faţă de situaţii, fiinţe, strategii bune la nimic. Suntem  frustraţi, deci existăm.

Că timpul e strâmt şi scurt, iar necesitatea şi visul, îngreunate şi largi.