Luni am fost cu ai mei la Mănăstirea Prislop. A fost frumos, mult verde, privelişti superbe, rustice, vreme bună. Partea nasoală a constat în puhoiul de oameni prezenţi acolo… sute de maşini, mii de persoane, un flux continuu pe două sensuri, până la grota Sfântului Ioan. Nu ştiu ce momente de reculegere şi meditaţie au bifat cei prezenţi, însă cum eu nu am fost în căutarea acestora, mă declar mulţumită de noul contact cu Prislopul, unde este îngropat Arsenie Boca (mormântul său fiind punct de interes central al acestei mănăstiri).

Se spune că florile nu ofilesc niciodată pe mormântul sfântului neîncoronat al Ardealului. Şi foarte mulţi oameni cred chestia asta. De curând, vorbind cu o prietenă, aceasta mi-a spus că dincolo de dezinteresul ei faţă de religie, în general, Arsenie Boca o intrigă, o înduioşează cumva iar povestea cu florile care nu ofilesc i se pare de-a dreptul fascinantă (ştie din surse sigure că florile nu mor pe mormânt).

Nu ştiu, d’le, ce au văzut sau citit toţi ăştia, însă de fiecare dată când am ajuns la mormântul lui Arsenie Boca am văzut cu ochii mei că florile alea sunt îngrijite în pemanenţă de cineva. Întotdeauna este o măicuţă sau o femeie acolo care ba rupe frunze veştejite, petale uscate, ba le schimbă ordinea, ba umblă la lumânări. Mă rog, o individă din asta care neintenţionat te scoate din minţi pur şi simplu prin prezenţă, fiindcă ea secondează întâlnirea ta preţiosă cu sfântul, îţi măsoară amploarea crucii, ea ştie dinainte ce şi cum, se uită ce faci, e acolo şi perturbă. Şi cum ziceam, se îngrijeşte de flori. De altfel, în spatele mormântului, la vreo câţiva metri, se adânceşte un pârâiaş ascuns de tufişuri şi pe malul dosit al acestuia am văzut zeci de ghivece, dacă nu sute, ofilite, evident.

Ţin minte că în noaptea de Înviere, acum câţiva ani, soră-mea a întrebat-o pe tanti care era cu paza mormântului dacă poate lua câteva pietricele albe de pe lângă cruce. Tanti a strâmbat niţel din nas, mai că nu, mai că da, până la urmă i-a dat voie. Eu priveam tâmpită, cu buzunarele îndesate de pietre ca să aibă mama pentru fiecare migrenă şi pentru tot neamul ei, iar soră-mea luase trei şi era happy, că ea ceruse voie. Mda, avea logică, ale ei erau mai preţioase, i s-a pemis să. Am tăcut din gură, am admis câştigul ei până am coborât dealul şi ne-am intersectat cu o măicuţă ce-mpingea o roabă de pietricele albe spre mormânt. Atunci am râs zgomotos, în sinea mea. De ce tanti aia de la mormânt a sugerat sau a lăsat de înţeles că-i face soră-mii un favor lăsând-o să ia o pietricică?! Se simţea mai importantă astfel?! Îi place, oare, lui Dumnezeu chestia asta? Dar lui Arsenie Boca?!

Dincolo de lucrurile astea ce nu le pricep eu cu minuni demne de iluzionişti netalentaţi, mănăstirea Prislop este un loc foarte frumos, o încântare pentru ochi şi suflet. Nu florile alea care n-ar ofili niciodată aureolează lăcaşul ăsta religios, ci însăşi natura, cu deaurile, pădurile, frumuseţea ei. Şi dacă, la plecare, un agent rutier stresat de viaţă, poziţionat strategic lângă rulotele cu gogoşi, halviţe şi covrigi uscaţi, n-ar fi urlat ca la uşa cortului către cumnatul meu ca să plece, s-o calce, folosind cuvinte jignitoare şi un ton al vocii pe măsură, ai fi zis c-am plecat dintr-un colţ de lume în care s-ar afla şi Dumnezeu.

Cum să fie El acolo, unde turma aruncă bani şi-n apa izvorului că să-şi cumpere ajutor divin şi satisfacerea doriţelor, ori îndeasă bancnote în găurile din grota de stâncă a Sfântului Ioan… Arsenie Boca, dac-ar fi să fie, credeţi voi c-ar sta s-amorţească-n loc şi una cu crucea ca să fie pupat de sute, mii de oameni? “Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă”, zicea el. Io-l văd hălăduind de nebun prin pădurile Silvaşului, departe de forfota civilizaţiei monahale (ca în staţiune, zău aşa) sfinţind în urma sa arbori vii, nu crucile moarte dimprejurul bisericii.

Zic şi eu… Dacă toate florile aduse părintelui Arsenie Boca ar deveni nemuritoare, întregul deal ar trebui să-i slujească drept grădină. Şi sunt atât de mulţi cei care vin la mormântul cu flori nepieritoare şi pietricele albe, preţioase, atât de mulţi încât, văzându-i laolaltă, popor creştin, ajungi să identifici credinţa lor (şi a ta, din conformism) cu adevărul suprem. Tot părintele a mai spus că “în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”.

Bine c-a fost frumos şi vreme bună.