Nu ştiu câţi vor subscrie frustrării ce o aştern aici, însă pentru aceştia păstrez un spaţiu de reculegere [ ]; life sucks.

Zic de momentul ăla în care te înfiinţezi în faţa liftului, apeşi pe buton, aştepţi, îl vezi prin geamul uşii cum urcă, cum ajunge în faţa ta ş-apoi, mânca-l-ar, se duce la etajul superior. Oftezi, începi să te legeni obsesiv de pe-un picior pe altul, cu elan setat pe crescendo agresiv, aşteptând să coboare la parter; apeşi din nou. De data asta te ia cu entuziasm şi, fuck it, se opreşte la un etaj inferior. Înghiţi în sec, te ia cu mâncărimi de nerăbdare, începi să respiri sacadat, aştepţi până ajunge iarăşi la parter. Apeşi cu putere pe butonul ăla blestemat şi-ţi spui că de data asta e al tău. Că n-are cum. Şi, al dracului, te sare iarăşi, urcă la nouă! Îţi vine să te dai cu capul de uşa aia, dar alegi să-l izbeşti de buton şi să-l ţii apăsat încontinuu cu creierii tăi, imaginându-ţi că tocmai ai făcut un infarct, zaci în faţa uşii liftului, apar toţi pe slow motion, vezi mult roşu în ceaţă, te urcă pe o targă şi te introduc cu succes în posedatul ăla de ascensor. Pe verticală.

Între timp auzi voci pe casa scării, te trezeşti din orgasmica reverie. Te întrebi ce telecomandă extraterestră au ăia de se-opreşte liftul la etaju’ lor, realizezi ce de căcat e viaţa cu tine, conştientizezi că ţi-o meriţi din cauză că nu ştii coduri html şi nici tabelul lui Mendeleev; iată, până şi ascensoru’ mă-sii face sex metaforic cu tine. Îţi mai dai o şansă. Ţii apăsat pe buton cu asemenea presiune de fuge sângele dintr-însul şi se cadaverizează, simţi cum îţi creşte barbă în timp ce invoci pe doamne doamne şi-ţi aminteşti de Iisus Cristos, cu o pleoapă zbătându-se a paranoia şi cu un rânjet bolnav îţi lipeşti urechea de uşă, îl auzi cum urcă, apoi te uiţi prin geamul ăla murdar, vine, vine, vine. Închizi pentru o clipă ochii, îţi trec prin minte flashuri din viaţă şi oftezi nostalgic amintindu-ţi ce mişto era de dimineaţă pe budă. Din nou, urcă mai sus. Îţi bagi metempsihotic picioru-n el, începi să cobori scările descumpănit, numărând rahaturile şi ratările din viaţa ta. Cauţi să te calmezi prin autosugestie, desenezi în minte sisteme de valori răsturnate, sigur c-o să ajungi în rai, te ia cu dor de distonocalmul ăla ce l-ai luat acu’ treişpe ani când ai dat bacu’ la mate, şi, peste toate astea, în cel mai involuntar chip premeditat, ţii urechile ciulite. Blestemăţia de lift nu mai circulă, ai ajuns deja la patru, dar nu te face el pe tine şi de data asta. Oh, nu, şi cu fiecare treaptă-ţi mai exorcizezi un demon.

Dacă înţelegi şi-ai pătimit, respect. See you in heaven! MUHAHA!