Când eram în clasa I-a, parcă, ne-a întrebat învăţătoarea ce vrem să “ne facem” când vom fi mari. Unii au răspuns doctor, alţii profesor, învăţător, astronaut, mă rog, nu mai ştiu exact ce au spus ei. Însă mi-a rămas întipărit în minte momentul răspunsului meu. Spus cu toată sinceritatea, cu jind şi mândrie. Vânzătoare la cofetărie. Ţin minte că învăţătoarea noastră dragă a făcut o scurtă pauză, n-a schiţat zâmbet şi nici nemulţumire, atâta doar, m-a privit lung şi a trecut la un alt copil. Am intuit de pe atunci că n-a fost tocmai în regulă răspunsul meu.

Anii au trecut, prin clasa a VIII-a m-au întrebat părinţii care, cum, încotro. La Arte Plastice şi Muzică, am răspuns atunci. Prin urmare, m-au înscris la mate-fizică. La sfârşitul liceului, aceeaşi întrebare. Filosofie, psihologie, înspre astea înclinam scrutând orizonturi, căci pe atunci conta doar clipa. Şi m-au dat la Litere.

Tata a fost dintotdeauna un bun orator al discursului motivaţional al căror exemple comparative alăturau cele două destinaţii clişeu „coada vacii” şi „sapa” cu ipostazele de „doamnă” şi „profesoară”. În calitatea mea de  „brânză bună în burduf de câine”, înţelegeam rostul sfaturilor, ştiam că ce-mi zice e ceva ce trebuie zis, băgat în capul copilului tău, însă mari diferenţe între „sapă” şi „stilou” nu sesizam. Ştiam că muncind câştigi bani şi nu poţi trăi fără aceştia, dar mai înţelegeam şi că e cu mult mai bine să-ţi placă munca ce-o prestezi. Ei bine, de la idealul copilăresc de a vinde prăjituri din care, se subînţelege, să mă înfrupt pe alese de dincolo de tejghea, a urmat un lung şir de indecizii şi neputinţe, cum că, în fapt, nici acum nu ştiu cu exactitate ce meserie, profesie mi-aş putea-o asuma fără urmă de-ndoială. N-am ştiut, nu ştiu ce-mi place.

Părinţii generaţiei mele şi-au dat copiii la facultate. Care copii, niciunul n-a răspuns la întrebarea „ce-o să te faci?” – cioban, dulgher, chelner, croitor, agricultor sau fermier. Am fost învăţaţi că onoarea, demnitatea, respectul şi împlinirea  derivă din ipostaza de a fi fost şcolit, de a avea o licenţă, de a fi intelectual. Tâmpenia asta ne-a fost inoculată de generaţia înaintaşă, care a investit în educarea unei sperate „elite” şi care, mai târziu, a sfârşit în mediocritate. Adică mulţi dintre noi. Nu tu, eu. Dacă prestigiul licenţiaţilor ar fi o culoare, probabil că acum ar domina tabloul studiilor autohtone. Şi datorită abundenţei în cauză, nici de prestigiu nu mai poate fi vorba. Păi ori suntem deştepţi, ori nu mai suntem! Cunosc, spun banalităţi. Cu toţii ştim treburile astea, nu? şi totuşi nu putem fără diplomele universitare.

Poate că şi de aici, atâta corupţie, atâta şmechereală. Poate că părinţii trebuiau să ne-nveţe mai multe despre stima şi respectul de sine şi împlinirea autentică, personală.

Pentru că în loc să fim fiecare la locul lui, ne chinuim să-ncăpem cu toţii pe aceeaşi pătură socială, vrem bani pe muncă intelectuală. Eu îi admir, invidiez pe meseriaşi. Pe oamenii care câştigă bani şi, implicit, respect pentru munca lor cinstită, care o fi ea, fără a fi promovat vreo facultate. Pe ăia de-şi fac lucrul temeinic, pe ăia cumsecade. Ei ştiu ce fac în viaţa asta, la naiba, ei sunt zen. Eu nu prea.