Are tata mania lui cu ascuţitul cuţitelor. Cum te prinde în bucătărie în plin proces de tăiere a ceva, te întrerupe, îţi cere cuţitul să-l ascută. „Dă, mă, să-ţi ascut cuţitul, să vezi cum taie dup-aia!”, „Nu, nu trebuie, taie foarte bine!”. „Dă-l, mă, să-l ascut!”.

I-l dai, că n-ai încotro. Apoi te pune să-i aduci cutea. „Dar unde-ai lăsat-o ultima dată?”, „Nu ştiu, sigur a pus-o „bine” mă-ta, du-te şi caut-o.” O cauţi, n-o găseşti, întrebi mama pe unde-i, nu-şi aminteşte, o caută şi ea, strigă după soră-mea că unde-i cutea; în cele din urmă, după ce a cotrobăit după cute tot familionul, o găsim. Cu o satisfacţie ravisantă pe întreg chipul, tata începe să ascută toate cuţitele. Nu începe cu cel abia smuls din mâna mea, îl lasă pentru la urmă, să-l contemplu în splendoarea muncii. Într-un târziu, mi-l înmânează de parcă ar fi Excalibur, apoi aşteaptă. Îmi reiau treaba, tai în brânză ca-n brânză şi cum tăiam şi cu jumătate de ceas înainte, numărând în gând secundele până la următoarea intervenţie părintească. „No, cum taie?”. Mă uit cu ochi mari într-ai lui căscaţi a „laudă-mă!”. „Mult mai bine.” „Dacă n-aş fi eu, v-aţi chinui toată ziua cu cuţitele astea. Să vezi ce bine taie de-acum încolo!”. Apoi se îndepărtează. Apoi se întoarce. „Nu se ascut orişicum, e o şmecherie, e tehnică, pune bine cutea, să nu dispară.” Se duce bolborisind tot mai îndepărtat despre cuţite, apoi îl aud răspicat zicând cui a întâlnit în cale că „i-am ascuţit cuţitele, dacă nu, până mâine se chinuia cu ele. Dacă n-aş fi eu…”.

Una peste alta, ai mei n-au prea multe cuţite şi dintre toate, doar unul taie cum trebuie. Ţine-L, Doamne!