Cred că e prima dată când scriu direct din dashboard-ul wordpress. Word-ul a fost mai tot timpul my blank page. Scriu în word, selectez, copiez, ataşez. E un fel de premeditare în obişnuinţa asta. Aş adăuga şi anticipare, dar n-am răbdare să gândesc cum se mai leagă. Indiferent cum ar fi, cu greşeli şi patetisme, rândurile mi le-am simţit puternice aici. În rest, doar… rânduite.

Vin momente când totul se simplifică în aşa hal în viaţă, încât te loveşte crunta inutilitate a toate cele cu care te-ai înconjurat. Şi nu insinuez că în al meu moment de măreaţă luciditate, mi-aş aminti de blog. Nu. Doar am înţeles că atunci când o păţeşti, tot ceea ce te-a făcut să te crezi mai puternic, să creşti în proprii ochi, se duce naibii. Rămâi, pe de-a-ntregul, cel mai slab. Şi atunci, ce contează mai mult… ceea ce te face mai puternic, cât ţi-e dat să te pretinzi aşa, sau ceea ce îţi indică că eşti microspic şi cât eşti de slab? Unii bătrâni, în chinurile de pe patul de moarte, îşi strigă mama. Atât. Ajută-mă, mamă.

Controlul e mai mult atitudine. Şi, în cele din urmă, o “avuţie” a trecutului. O organizare limitată de timp. Şi, cu fiecare clipă, tot mai diluat. Lucruri care le făceai într-un fel ieri, le înveţi, într-altă formă, azi. Să iubeşti, să respiri.

Cine spune că nu-i este frică, minte. Demnitatea înseamnă să recunoşti. Minciunile, rahaturile, manipulările, jocurile sunt foc de chibrit. Şi cine se poate încălzi de la atâta căldură, e mic.

În rest, nu mai fumez şi nu mai beau cafea. Şi sunt greu de mulţumit, căci nu găsesc o melodie să-mi placă cap coadă. Vreau melodia perfectă. Sau şi muzica e cu termen de expirare, a se consuma la momentul dat, altfel se strică.  Cine se dă în vânt după mirosuri? Bucuraţi-vă de soare, de porumbei albi, mâncaţi salată şi holbaţi-vă la iarba verde, puneţi-vă dorinţe simple şi spuneţi cuvinte sincere. E tot ce ştiu să predic la 32 de ani. Ajută-ne, Doamne.