Una dintre marile supărări de pe vremea când locuiam cu ai mei a fost generată de soră-mea care, într-o dimineaţă  dintr-un anteajun de sărbătoare, a frecat maioneza pentru salata de boeuf în locul meu. Au trecut mai bine de zece ani de atunci, însă şi astăzi ai mei râd pe seama mea, amintindu-şi de cum îmi plângeam în pumni de necaz în faţa platoului cu salată. Mânioasă, nevoie mare, am fost şi de fiecare dată când mama şi-a băgat nasul în ciorbele pe care le făceam, adăugând te miri ce ingrediente. Acum le este clar că n-au casă bună cu mine dacă o comit printre cratiţe, când masterchef pe bătătură sunt eu. În rest, nu m-am necăjit prea tare pentru nimic, doar pe plan amoros, sentimental, ce-am mai zgândărit cu băţu-n rahat, inventându-mi fel şi fel de motive de iritare, plecând de la cele existente, peste care şterg obsesiv compulsiv praful când ţi-e lumea mai dragă.

Trăgând, însă, o linie generală, cu bărbaţii conflictele mi s-au consumat rapid, cu zgomot scurt şi neînţelegeri la nivel de specii, marţieni impulsivi şi buni de mângâiat pe cap cum sunt aceştia, nenorociţii. Cu femeile, însă, năpastă. Cu ele parcă şi cafeaua se bea pe câmpul de luptă şi chiar dacă nu vociferează niciuna, tensiunea de fond e maximă şi războiul psihologic – covârşitor. Supărarea unui bărbat se consumă sănătos, se aprinde, creşte în intensitate, arde cât e întreţinută, apoi se stinge-ncetişor, până rămâne cenuşa. Chiar şi pe-acesta, cea mai anemică pală de vânt o zvântă-ntr-o clipită şi dusă-i, cu ultima scânteie. Pe de altă parte, supărarea unei femei e infectă de-a dreptul, simpla ei nemulţumire mută lovindu-şi combatantul în moalele capului, asta după ce i-a îngălbenit bila. Ei nici că-i pasă şi rămâne ţeapănă pe postamentul negativismului, ce-l trimite-n unde, unde prin şi peste tot ceea ce o înconjoară. Îşi paralizează ţinta ş-apoi o otrăveşte cu aparentă indiferenţă, iar dacă combatantul e imun, schimbă radical tactica şi se dă lovită de soartă, urmând, foarte probabil, a fi iertată pentru câte-n lună şi stele şi mă opresc aici, că e boring. Poate că nu aş putea gândi astfel dacă n-aş uza şi eu de tehnicile astea cu sau fără intenţie, cert este că o singură excepţie feminină de la stilul ăsta cunosc. Cum o privesc bărbaţii pe această femeie? Nicicum, pentru că nici măcar nu o observă. Pentru că prea mulţi dintre ei confundă gimnastica furiei feminine mai sus descrisă cu însăşi seducţia. Astfel de femei, spun nevroticii ăstia, „te ţin pe jar”. Apăi, ţine-i, Doamne. Oricum, din punctul ăsta de vedere, cred că bărbaţii care calcă strâmb, spre exemplu, sunt mai morali şi mai pozitivi decât femeile ce-şi manipulează mânia cu perversitate şi-şi epuizează partenerii în războaie tăcute şi atât de nefericite, ani de-a rândul. Tentaculele întinse prea în trecut şi prea spre viitor nu te agaţă de nimic, iar a trăi într-o iritare continuă e sărăcie cruntă. Oricum, femeile şi bărbaţii îşi au, deopotrivă, propriile subspecii de ticăloşi – inocenţi, iterând şi prezumţia de nevinovăţie, în care, sincer, cred.

Sunt o ticăloasă în bucătăria mea. Sunt posesivă cu ciorba mea până-i gata şi nu mă poţi lipsi de facerea maionezei, de extazul demiurgic ce se-ncheagă în bol, de fericirea simplă şi uleioasă – dacă-mi pui în mână şi un colţ de pâine. Îmi place salata de numa’, la fel şi omul simplu. Cum spuneam, mă joc cu băţu’, ca să aibă şi blogul un rost. Blown away. Ce voce faină are tipul, atât vroiam să zic, dar băţul… – se-nţelege.

https://www.youtube.com/watch?v=JpRZOwX_5hw