Tot mai greu îmi amintesc de traumele copilăriei mele. Care au fost circumstanţele ce m-au expus drept copil fără apărare, dacă am fost. Poate că-n ziua recensământului de apoi voi admite că dramele capitale au fost mai degrabă emoţii ce m-au luat cu asalt şi voi fi uitat gustul lacrimilor de demult, deja tot mai imperceptibil. Poveşti de seară mi-au fost poeziile lui Coşbuc, citite de sora mea, iar lumea exterioară se destrăma în spatele decorului ori de câte ori mă reinventam într-un personaj cu superputeri. Dacă mă gândesc bine, şi-acum mă-nchipui un copil minune ce joacă rolul adultului prozaic şi amnezic. Care şi-a refulat supranaturalul. A omului mare care-şi încetineşte paşii cu vocaţia responsabilităţii, încovoiat de tristeţi bolnave de ieri şi de mâine, sacrificii ce l-au obişnuit să creadă că mătura nu este nici pe departe magică.

Şi totuşi, deşi nu merg eu prea prea încet, puţin am domolit ritmul, cât să gonească împrejuru-mi pitica, călare pe mătură. Cu râsetele, zburdălnicia, sâcâielile şi egoismul ei, de supercopil. Cu surâsul potolit al necredinciosului, învăţ de la ea să fiu cea mai tare din lumea oraşului, să fiu seducătoare şi să admit culori calde şi sclipicioase împrejuru-mi, improvizaţii cristaline cu vers alb, volănaşe albe şi roz, cu model în inimioare. În felul ei, mă readuce la viaţă. Anii copilăriei ei sunt amnistia închisorii mele de adult şi tot ce vine în plus e un dulce exil departe de gratiile omului mare.

Ce este o mătură? O aripă cu care aduni grămadă măştile sculptate şi sparte ale trecutului ş-apoi le arunci; două aripi care te desfac de inutile aşteptări şi te îndepărtează de propria umbră; pe coada ei călătoresc vrăjitoarele bune şi rele, fericirea şi superputerea copilului îngropat în noi. Într-un colţ, pe undeva, cu toţii am uitat o veche mătură.