Aş fi vrut să încep cu „revenind la ale noastre”, dar nu mă rabdă sufletul. Nu când Spanac mă numeşte hater. Nu că ar conta în mod deosebit ce spune sau cum îmi spune, dar momentul ăla, când eşti asociat cu pitici gratis, coltu’ meu şi aiczoom, e priceless. Bine, e evident că oamenii ăştia chiar scriu mişto, iar asocierea lor cu mine nu le face cinste, însă cum în ecuaţia Spanac + wasabi mai e loc şi de o haită de poliţiste excitate ce-şi torturează erotic prizionierul şi-l premiază cu orgasme, nu pot decât să mă bucur pentru că nu-s nevastă-sa.

Nici măcar acum nu pot continua cu “revenind la ale noastre…”, pentru că trebuie să vă descriu cum e viaţa când ai 800 de unici pe zi. Am fost un monument al răbdării, asta până i-am scos piticei incisivul din dreapta jos. În rest, e ca în mall.

Şi după cum spuneam, am fost şi eu în Vama Veche. Cu o Skoda Octavia, nu cu acceleratul. Fără cercel în ureche, eu – trăgând însetată din ţigară, el – neapucat de streche. N-am stat pentru că nu ne-a plăcut şi nu ne-am integrat peisajului fiindcă aveam destui bani în portofel.

N-am nimerit în sezon, e drept, n-am apucat să văd trupurile nude ale gagiilor intraţi în comă alcoolică pe nisipul care zgârie fin. Sau tovarăşi rasta care îşi dau dovada prieteniei rezervându-şi reciproc cîte un colţişor de trotuar, printre picioarele trecătorilor mai puţin beţi. Plaja e îngustă, se vinde multă bere şi mâncare proastă. Nu pot decât să-mi imaginez ce-a fost satul ăsta odată, însă oricât efort creativ aş depune, nu mă regăsesc în peisaj.

Cum e în mall? Ce altceva ar putea fi pentru un ardelean decât o silnică tortură? Câte ape vor seca în albie şi câte stele vor veşteji pe cer în depărtări până când nu voi mai asocia cuvântul tortură cu fanteziile lui Spanac? Cum bine zicea Călinescu: până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava mai puţin subţire a altei plante de tăria parfumurilor sale. Care parfum, cunoaştem, pute năstruşnic a wasabi.

Cam aşa e.