Sunt absolut convins că «12 ani de sclavie» este cel mai bun şi cel mai puternic film, din punct de vedere emoţional, pe care l-am văzut în ultimul deceniu, cel puţin

Citeste mai mult: adev.ro/myt9ce

Ok, mă alătur hoardei de ţărani care nu-s capabili să înţeleagă măreaţa valoare a unui film care nu-i pentru oricine. Dacă n-ar fi câştigat Oscarul pentru cea mai bună peliculă mă rezumam la a spune că e un film bun, din categoria celor pe care nu le-aş revedea pentru a doua oară. E drept, am pornit greşit de la prejudecata că dacă un film primeşte Oscarul oscarurilor, trebuie să fie o capodoperă, ceea ce “12 ani de sclavie” nu e. Este un film interesant, este un film complex, dar nu este nici pe departe o capodoperă. Deşi au abordări diferite ale sclaviei negrilor, ceea ce nu mai contează când separi spuma de lapte, între 12 ani de scavie şi “Django Unchained”, al doilea este cu mult mai bun.

“12 ani de sclavie” are la bază o poveste reală, însă acest detaliu n-ar trebui să conteze în evaluarea filmului. Cel puţin pentru mine, nu a contat. S-au mai făcut filme pornind de la fapte reale, iar unele au fost, într-adevăr, capodopere. Care, în pofida senariului plat, desprins din realitate, au avut parte de un început, de o intrigă, de un conţinut şi un sfârşit mult mai bine realizate. Nu e vorba clişeicul happy end, ci mai degrabă de emoţie. În plus, scenele par rupte una de alta, alipite într-o ordine cronologică şi atât, precum într-un album foto în care, din când în când, mai bagi şi câte o poză artistică cu natura.

O chestie altfel pentru “12 ani de sclavie” constă în faptul că, deşi abundă în scene pline de nedreptate, de cruzime şi de violenţă fizică şi psihică (+15 ani), filmul nu mi-a stors o lacrimă. Evident, nici vreun zâmbet. Probabil că acesta e semnul distinctiv al filmului, îşi menţine privitorul pe linia frustrării, indignării şi revoltei mocnite, fără a pretinde ataşament făţă de vreunul dintre nedreptăţiţii protagonişti. Personajul Platt nu e clădit să-l îndrăgim, să ni se lipească de suflet, să-i plângem de milă. Urmărim evoluţia sa cu interes şi oarecum în aşteptarea unei revolte, unei izbucniri care nu se prea întâmplă în viaţa de zi cu zi şi, prin urmare, nici în film. Avem parte de scene mult prea explicite în care nişte indivizi de tot dispreţul fac rău celor nevinovaţi şi fără apărare. Spre exemplu, exagerată şi nelalocul ei este înfiorătoarea scenă când Patsy este biciuită de-i sare pielea de pe ea, la propriu, biata sclavă violată nu de mult şi fără prea mult zgomot de stăpânul său, Edwin Epps.

Împletită cu cadre artistice contrastante prin liniştea lor, brutalitatea explicită a acestui film cred că mizează pe o anume conştientizare a chinului îndurat de sclavii negri, din punctul meu de vedere, puţin cam forţată. Cea mai bună scenă a filmului ni-l prezintă pe Platt spânzurat de un copac şi chinuindu-se, cu vârful degetelor de la picioare abia atingând noroiul, să supravieţuiască astfel ore în şir. În jurul lui copiii se joacă, lumea îşi vede de treabă, negrii trec pe lângă el ca şi cum n-ar fi, de teamă să nu păţească la fel. Partea interesantă e că toate aceste scene nu sunt „augmentate” prin muzică, în ideea de a le potenţa emoţia şi mesajul, iar această simplitate se distinge de majoritatea producţiilor hollywoodiene pe tema sclaviei.

Concluzia? Nici pe departe magistral, magnific, mistuitor, emoţional, cel mai bun şi cel mai puternic, “12 ani de sclavie” este un film bun pe tema asupririi, ce merită a fi văzut. Dar nu vă aşteptaţi la o capodoperă de Oscar.

Sursa citate